poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4544 .



Sub semnul focului. Alice Drogoreanu - \"mirosiți această femeie\"
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pasa ]

2011-08-11  |     | 



Cu volumul de versuri mirosiți această femeie, apărut la editura clujeană „Grinta”, debutează editorial, în 2008, poeta din Ploiești, Alice Drogoreanu, o speranță a poeziei de după 2000. Cartea este însoțită de o „supra-față de contact” (prefață), scrisă într-un stil nonconformist de Adrian Firică; de asemenea, are o postfață de Ioan Peia și o prezentare încurajatoare, pe coperta a IV-a, aparținând lui Felix Nicolau. Astfel, Adrian Firică își începe prezentarea printr-o „căutare a tonului” potrivit pentru a defini conținutul cărții: „Nu e salon de frumusețe, nu e casă de nebuni. Dar ce o fi, oare? Aduce, cumva, a școală de balet fiindcă se fac multe gesturi care să facă valuri, care să se reverse peste „malurile” căzii de baie, astfel încât Achile și gașca lui de besmetici să fie numai ademeniți, iar de murit să moară... pe barba lor nerasă. Alice, care are conștiința faptului că nu este suficient de albă, le răsfoiește ăstora cartea, pe sub nas, cu piciorul”. (p. 5). Ioan Peia evidențiază ceea ce mi se pare și mie esențial în poezia autoarei: originalitatea necăutată, „sinceritatea și frustețea”, ieșirea din canoane. Felix Nicolau spune: „ținând cont de temperamentul poetei, versurile ei taie până la os atunci când mesajul lor e direct, tăios, ironic și nărăvaș”.

Cele 81 de texte ale volumului sunt grupate în cinci secțiuni, titlurile acestora fiind asemenea părților dintr-o compoziție muzicală: Allegro, Adagio, Menuett, Finne, Finale allegro. Și, într-adevăr, așa cum remarcă și Ioan Peia sau Felix Nicolau, poezia aceasta mustește de muzicalitate, în ciuda unei libertăți fără limite a versului, când tăiat în schije fine, când prelungind tonurile până la ieșirea din formă, pentru că sunetele trebuie să își găsească armonia lor originară, fără margini aleatorii însă, ci în acord cu starea poetică, revărsată, uneori, dincolo de limita suportabilității.

Deși nu se poate încadra poezia de aici într-un curent generaționist strict, nu sunt excluse diverse influențe, mai ales din poezia americană a ultimelor decenii, chiar dacă aici, e(on)ul poetic care se dezvăluie are ceva, cum s-a remarcat, din firea năvalnică slavă. Desigur, nu spunem acest lucru doar pentru că sunt prezente pesonaje/ alter-egouri cu rezonanțe slave: Olea, Krasavița, Mișenka, Fiona, fiindcă sunt și personaje, titluri de poezii, versuri chiar, în alte limbi: engleză, spaniolă, franceză. Poate acesta ar fi un tribut pe care Alice Drogoreanu îl plătește modelor vremii și cosmopolitismului formal. Cred că unele poezii ar fi putut avea și un titlu la fel de bun în română. Revenind la afirmația anterioară, spunem că sufletul slav poate fi sesizat în acea dorință nestăvilită de a trăi plenar, dublată, uneori, de neîncredere, negare violentă a sinelui și, mai ales, a celorlalți. În acest sens, personajul liric al autoarei se apropie de eroinele din romanele dostoievskiene sau cehoviene. Desigur, numai în acest sens, fiindcă pesonajul de aici este unul realist, care își trăiește dramele cu luciditate, căzând de multe ori în cinism existențial. În fine, să depășim această linie analitică, mai ales că avem de a face cu o poezie în sensul deplin al cuvântului, cu prea puține accente narative, predominând liricul, în ciuda unei restrângeri a mijloacelor expresive la strictul necesar.

Ceea ce mi se pare fără de tăgadă e faptul că versurile doamnei Alice Drogoreanu depășesc postmodernismul și poezia cotidienistă actuală, fiindcă, paradoxal, impactul nu este asupra detaliilor banale (chiar dacă acestea nu lipsesc, dimpotrivă), ci asupra unor stări de limită, trăite cu detașare, (auto)ironie, dar altfel decât în poetica susnumită. În plus, intertextul aproape lipsește, fiind prezente numai aluzii discrete la diverse cărți, melodii, poetici. De asemenea, nu se cade nici în simplismul (in)expresiv al acelora care văd poezia doar în sclipirea unei sticle (pline sau goale), într-un cuvânt, în materialul brut al realului. Fiindcă, dincolo de aparența de simplitate formală, poezia autoarei cere nu numai participare afectivă, ci și lecturi „în filigran”, spre a vedea unde vei găsi cheia textuală ce pare a fi intenționat ascunsă ori, de ce nu, pierdută sau rătăcită în actul purificator al scrierii. Iată ca exemplu poezia Caut o limbă în care să vorbesc, din ale cărei versuri se revarsă neputința de a fixa momentul printr-un simplu click fotografic. Pentru că acea imposibilitate de a da o formă inexprimabilului, rătăcirea de sine, despărțirea de iluzie nu se topesc decât în forma, imprecisă, e-adevărat, a clipei: „mult timp a fost/ o fotografie/ o făptură/ îmi părea/ necunoscut de frumoasă/ niciodată n-aș fi vrut să știu cine e// dintr-o dată n-o mai vedea nimeni// se pierdeau toate încetul cu încetul/ degetele pereții pauzele/ de tras aer în piept/ picioarele înghețate în pragul/ unei întâmplări// se scuturau orele// lasă-mă să te salvez de tine/ acest lanț e ca o vrajă/ neterminată/ am sânge aici am iad poezie/ cartea știe tot/ șuvoaie de nebunie ard/ o devălmășie ce-mi cutreieră zilele/ în căutarea unui singur lucru/ ultimul” (p. 49).

Ceea ce mai trebuie semnalat este prezența în ceea ce scrie autoarea a unei incoerențe programatice, de cele mai multe ori, bine dirijată. Sunt și momente când luciditatea auctorială nu mai poate stăvili năvala în cascadă a apelor subconștientului, de aceea versurile pot deveni ilizibile pentru cititorul neobișnuit cu o asemenea manieră de a scrie. Câteva exemple în acest sens: „îți întorci fața încet foarte încet/ e un gest pe care nu-l vrei/ se face/ jumătate de zâmbet/ stă să fugă” (autostop, p. 24), unde fractura semantică se petrece la mijlocul enunțului, într-o poezie cu un final de-a dreptul remarcabil: „într-o țară goală de oameni/ cineva/ aude aceeași melodie ca mine”; alteori acest lucru se datorează și excesului de juxtapunere sintactică: „doar o fază/ abrupt/ ca un pumn în burtă/ o încântare gâtuită/ o firitiseală de sine crispată” (Acest suflet este o traducere, p.67).

Faptul că, asemenea altor poeți ai generației sale, autoarea recurge uneori și la termeni licențioși nu mi se pare un impediment major în receptare, fiindcă ea știe, cel puțin în acest volum de versuri, să dozeze bine termenii respectivi și să nu cadă în pornografie, așa cum se întâmplă, din păcate, la unii autori, sub pretextul unei autenticități și naturaleți a expresiei. Adică acei termeni, care exprimă fie revolta, fie ironia, fie exorcizarea demonilor interiori prin rostire, dau, cu adevărat, naturalețe discursului.

Dintre poeziile volumului, mai închegate și mai valoroase mi s-au părut următoarele: Violet Violin, Shining, Y es que yo canto, Amnesia, Cut here, bonsoir tristesse, nostalghia, believe me natalie, în ciuda titlurilor în alte limbi. Oprindu-ne la primul dintre textele enumerate, trebuie să remarcăm, drept constantă a ceea ce scrie Alice Drogoreanu, acea stranie risipire a eului în mai multe voci interioare, de regulă, dedublare conștientă, prin vocea pesonajului Olea. Dar, din această risipire a întregului, urmează undeva o reunificare, cel puțin prin conștiința că totul este relativ, și din miez rămâne doar gustul trăirilor: fie al înfrângerii, fie al expierii prin carte. Între nodurile textului, un eu aparent debusolat își interoghează dublul, pe cel care păstrează taina adâncurilor: „probabil că vântul e țipătul altcuiva// (...) ești atât de adâncă olea/ atât de înfiptă în sufletul ăsta/ de parcă ai fi ultimul om/ străbătând miezul zilei până/ se pierde/ miezul/ osteneala/ ziua// fă nod în sfoară/ aici/ eu caut/ caut un verb ca un spărgător de gheață/ într-o bună zi am să-ți povestesc/ cum îmi țin degetele/ în cărți” (p. 22)

Deși textele tind uneori spre stilul poeziei-jurnal, există multe lucruri care ies din convențiile unui asemenea tip de scriitură: sugestia unor trăiri general-umane, dincolo de aparența unei subiectivități depline (fapt ce dă, de fapt, valoare unei scriituri și o menține dincolo de timp); o abilitate înnăscută, aș spune, de a oferi detaliilor capacitate expresivă; ambiguizarea discursului, uneori considerată un neajuns al poeziei, deși eu văd aici o calitate. Fără îndoială, acest lucru nu se petrece în tot ceea ce scrie autoarea și mai sunt semne ale exacerbării indivdualității, o anume cădere în sentimentalism, chiar contrar voinței auctoriale, retorism și exces explicativ. Dar aceste neajunsuri cred că au fost rezolvate deja, posibil chiar în volumul Fang, pe care nu am avut încă ocazia să îl citesc. Cert este că această poezie poate sau nu să placă, în funcție de preferințele receptorului, dar un cititor avizat nu poate să nu vadă, cu obiectivitate, calitățile poeziei din acest volum, indiferent de gusturile proprii, care, oricum, se mai schimbă, nimic neputând să stea pe loc.

George Pașa

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!