poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5987 .



„Șatra” (1968) - epopeicul roman de război al lui Zaharia Stancu
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-04-19  |     | 



I. Înțelepciunea lui Him


Zaharia Stancu, președinte al USR pe timpul regimului comunist, a fost un scriitor talentat și pentru toți cei care l-au cunoscut un om de acțiune, cu o prestanță fermecătoare și față de stăpânirea vremelnică în situații pe care scriitorii deseori le credeau fără ieșire. Adept al compromisurilor mici în favoarea câștigurilor pe termen lung și consacrarea artistică a celor mai tineri. Susținător în „Desculț” și „Rădăcinile sunt amare” al artei cu tendință, al unei tematici social-politice. Prieten bun, cu tentația de-a fi și moralist deseori reprimată. Om cu fler deosebit în depistarea intriganților, de felul lui Eugen Barbu, pe care l-a înlăturat de la conducerea USR încă din 1968, oprindu-i avântul uzurpator. Susținător al corectitudinii în relațiile colegiale, câteodată obedient, poate după cum era necesar atunci, față de șefii partidului unic și ai țării. Scriitor al contrastelor de ordin valoric, reprezentativ în epica postbelică prin nuvela excepțională „Uruma” și cele două romane deosebite ale sale, autobiograficul „Pădurea nebună” și baladescul roman de război „Șatra”, Zaharia Stancu a rămas în memoria celor care l-au cunoscut drept unul dintre cei mai de încredere președinți ai Uniunii Scriitorilor și în același timp ca o persoană de-o complexitate intelectual-afectivă greu de surprins, însă pe care se punea mare bază. Asprimea feței și atitudinea hotărâtă în public nu-i trădau nicio slăbiciune, niciun cusur, nicio ambiguitate, iar larghețea sufletească a sa nu de puține ori a ieșit la iveală. Oricare cititor fidel, dacă i-a citit măcar o scriere din ciclul epic autobiografic (finalizat remarcabil prin nuvela psihologică „Uruma” și romanul „Pădurea nebună”), poate înțelege foarte lesne că îndemnul naratorial „Să nu uiți, Darie!” nu are nimic vindicativ în el, nu se referă la o luptă de clasă. Sorin Alexandrescu afirma în studiul său „Privind înapoi, modernitatea” că încă din perioada interbelică s-au conturat la noi și romanele de tip „etic”, avându-i ca reprezentanți pe Camil Petrescu (îndeosebi cu „Patul lui Procust”, unde se prezintă retrospectiv în jurnalul lui Fred Vasilescu drama lui George Demetru Ladima) și pe Mircea Eliade (cu „Huliganii”, „Întoarcerea din rai”). La acestea considerăm că s-ar mai adăuga și un singur roman al Hortensiei Papadat-Bengescu („Logodnicul”), precum și acelea ale lui Tudor Arghezi („Lina”, „Ochii Maicii Domnului”, „Cimitirul Bunavestire”), Victor Ion Popa („Verlerim și Veler Doamne”, „Sfârlează cu fofează”) sau Mihail Sebastian („De două mii de ani”, „De ce am devenit huligan”). Aceste romane interbelice având o tematică socială bine definită, cu accente adeseori protestatare pot fi considerate o adevărată școală a realismului de tip social, la care a avut de ucenicit și Zaharia Stancu, până când a atins maturitatea sa artistică, înțelepciunea lui Him, unul dintre personajele cele mai importante din epopeea „Șatrei”.
În cele douăsprezece capitole ale acestei adevărate epopei, personajul colectiv care dă și titlul scrierii, șatra lui Him, are de parcurs bolgiile infernului fiind alungată până pe malurile Bugului, la „râpile pietroase” unde trebuie să supraviețuiască gerului iernii, lipsurilor materiale, foametei, mizeriei, vămuirii puținului aur rămas de către jandarmi ori negustori, deselor confruntări cu grupurile rătăcite ale dezertorilor înarmați. Dacă facem o raportare la toată „Eneida” lui Vergilius, se observă că structurarea „Șatrei” este tot din două părți, una a drumului rătăcitorilor (c-o finalitate neștiută decât de reprezentanții autorităților, jandarmii, care-i însoțeau după ce trecuseră „fluviul”), iar alta a stabilirii lor momentane lângă un mare lac sărat, de pe lângă Bug. Primele șase capitole, sau cânturi de epopee, se încheie cu o descriere a stepei ucrainiene de la malurile Bugului și cu redarea unui moment de tandrețe între bulibașa Him și soția sa clarvăzătoare, căreia îi spune brusc, după cincisprezece ani, pe numele adevărat, Sina, și nu Oarba, cum o strigaseră toți de când își pierduse vederea:
„Soarele atinse marginea orizontului, lacul luci sticlos, oamenii mâncară, împinseră în focuri balegi de vită și le acoperiră ușor cu cenușă. Flăcările pieiseră. Din vetre nu se mai ridicau acum decât șuvițe groase de fum negru care răspândeau în jur miros tare și acru. Roiurile de muște mari și grase se depărtară de căruțe și se năpustiră asupra cailor, măgarilor și catârilor împrăștiați în lunca nisipoasă. Soarele scăpătă și întunericul căzu îndată. Era un întuneric subțire, catifelat și aproape străveziu care nu îndemna la somn. Totuși, ostenită, șatra își întinse rogojinile pe lângă căruțe și adormi. Patru tineri se orânduiră să stea de pază. Dacă, din întâmplare, aveau să se ivească hoți de cai, trebuia să facă gălăgie și să trezească șatra. Him bașa se culcă. Își chemă nevasta:
- Sina, vino lângă mine. De acum înainte vreau să dormi în fiecare seară lângă mine.
Tăcută, Oarba se culcă lângă omul ei, pe mâna lui, lângă pieptul lui. Îi auzi inima bătând. O ascultă. Și i se păru c-a pătruns chiar în inima lui și că e gata să adoarmă chiar în inima lui. Pe buzele-i bătrâne, subțiri și uscate îi înflori un surâs. Și așa adormi” (cap. VI, p. 147).
Până la acest sfârșit al primei părți rolul diegetic al cuplului conducător al șatrei, format din Him și Oarba, a fost destul de nesemnificativ. Portretizat destul de șters, Him bașa era însă apreciat de către traficanții de produse alimentare, care auziseră și ei de la alți conducători de șatre că el ar fi renumit prin îngrijirea urșilor săi jucători (mai ales a lui Zazu și a perechii sale Babaia), sau a cailor, catârilor deosebiți de rezistenți, prin galbenii de care dispunea și prin modul foarte democratic, nepărtinitor în care îi judeca și îi călăuzea pe toți membrii șatrei.
Cele mai tragice episoade din partea întâi a romanului „Șatra”, care ajung să-i marcheze lui Him bașa chiar și familia, îndeosebi destinul fiului său cel mai mic, Alimut, ce o iubise cu înfocare pe Kera sunt cauzate de extremele condiții prin care trec membrii șatrei, de războiul necruțător: biciuirea Lisandrei, lupta cu harapnicele dintre soțul încornorat Goșu, mai puternic și amantul ei, Ariston, aflarea de la autorități că toate șatrele trebuie să ia drumul bejaniei înspre Răsărit, mituirea primilor jandarmi ca să-i lase să-și joace urșii și să meargă-ntr-un oraș cu paparudele conduse de baba Zuleica, moartea Zarei și a pruncului său la prima naștere, mituirea angajaților de la primărie ca să-i îngroape, răvășirea după un bombardament a mormântului săpat la malul unui râu (semn prevestiror de mari nenorociri), cumplitul calvar al băiețandrului Baru, căruia i se înfipsese la scăldat un par în trup iar Oarba i-l scosese însă nu-l putuse vindeca, conflictul ce era să izbucnească între soldații străini și femeile șatrei, rezolvat la modul grotesc și comic tot de către Oarba, prin comenzile date care i-au făcut pe bărbații înfierbântați să fugă. Totul a culminat cu grăbirea nunții fiului de către Him bașa. Va regreta mult nesăbuința de a-i permite lui Alimut să plece în pădurea de lângă fluviu pentru a se iubi prima dată trupește cu mireasa Kera, care era considerată de toți a doua în frumusețe din șatră, după Lisandra. Nenorocirea a făcut ca patru tâlhari să-i batjocorească, legându-l pe Alimut de copac pentru a-l chinui, iar pe Kera siluind-o până dimineață, când au fugit, lăsându-i totuși vii. După acest incident din noaptea nunții, cei doi nu au mai conviețuit, ci au trăit despărțiți, fiecare cu părinții săi, deși Oarba îi ghicise nurorii sale că dacă va trece, ajutată chiar de ea, de-o cumpănă, a celei dintâi nașeri, va avea cu siguranță paisprezece copii și vor trăi fericiți.
Mama lui Goșu își îndemnase fiul ori să i-o lase lui Ariston pe Lisandra, ori s-o omoare, pentru că altă rezolvare nu era pentru o astfel de iubire pătimașă. În Bărăgan, când Alimut a desfundat izvorul unei fântâni, scoțând din ea pe frânghie și cele două cadavre ale unor soldați germani, Goșu a vrut să-i taie gâtul Lisandrei, însă n-a avut curaj, iar pe drumul de întoarcere soția care îi era mereu necredincioasă i-a făgăduit c-o să se răzbune.
Him bașa nu-i de acord ca Ariston s-o câștige în lupta la cuțite scurte pe Lisandra de la soțul ei, Goșu. Această interdicție, de-a se ajunge la o confruntare în cuțite lungi ori scurte, a funcționat cât timp a durat drumul ostenitor până la locul hotărât de autoritățile române și germane ca ei să se statornicească așezându-și tabăra. De aceea Him bașa permite ca între cei doi rivali să aibă loc o a doua confruntare, să se dea în spectacol doar printr-un duel cu pumnii, chiar în noaptea când își însura fiul.
Exact ca în partea a doua din epopeea “Eneida”, în care înaltul și viteazul erou al Latiumului, Turnus, se confruntă și direct, pe viață și pe moarte cu Eneea, bătrânul Him bașa dorea ca duelul dintre Ariston și Goșu să nu se termine cu moartea niciunuia dintre ei. O ploaie devastatoare face însă ca încă cinci suflete să moară, iar cei din șatră fac presiuni, stând la cortul bulibașei, ca el să permită redeschiderea luptei cavalerești, prin mânuirea cuțitelor scurte. O scenă antologică este cea în care Him intră în cort, scoate harapnicul său, e gata să lovească în membrii comunității sale, dar când le vede neclintirea, nu mai învârte pe deasupra biciul, ci hotărâște ca lupta să aibă loc imediat, însă nu cu riscarea vieții combatanților, prin cuțitele lungi, ci cu acelea scurte, pentru ca moartea să nu-i înhațe pe rivali, apoi și pe Lisandra care jurase că s-ar ucide imediat ce pierea ucis Ariston al ei. Acesta nu-i atent, pentru că Goșu profită de clipa în care Lisandra îl îmbărbăta pe amant și-l împunge pe rivalul său, fără a-l doborî. Rănit la rându-i, Goșu va reuși să-l dezarmeze pe Ariston, iar apoi să se-ncaiere cu mâinile goale, pentru că se gândise de la început să nu-l omoare, ci să-l schilodească. Noblețea sufletească masculină a lui Goșu iese la iveală amestecată cu puțin sadism, pentru că reușește să-l imobilizeze pe Ariston, care fusese derutat mai mult de inexplicabila pentru el pierdere a cuțitului. Lovitura de teatru este că Goșu îi scoate un ochi lui Ariston, care-i lăsat viu, tocmai pentru ca Goșu să verifice dacă dragostea Lisandrei față de cel schilodit va dispărea. Deziluzionat, neiubit nici așa, teafăr, de către soția Lisandra, care tot pe cel poreclit de-atunci înainte Chiorul îl iubea până la moarte, Goșu are un comportament asemănător cu al lui Eneea, arătându-se sobru, tolerant, răbdător, chiar atunci când soția sa se va întâlni în nopțile iernii prin zăpadă cu Ariston.
Him bașa este prototipul înțeleptului. El seamănă cu eroul dramaturgului german Lessing, Nathan înțeleptul. Tată a șase copii, a vreo zece nepoți, el este interesat constant de păstrarea numărului de oameni ai săi, din șatră. Mult timp numărul acesta variază între o sută și nouăzeci de suflete. Își dă seama cum trebuie să acționeze când e somat de mai multe ori de către dezertorii de pe front să le dea cai, șei, frâie, să le așeze căpestrele, ori cum să-i îmbete pe cei patru ucigași, ce voiseră să-i împuște cu armele automate pe toți membrii șatrei. Își dă seama de la început, când sunt siliți să plece din România, că toți oamenii care-i vedeau, începând cu jandarmii și terminând cu țăranii, îi priveau „ca pe niște morți”, adică îi considerau deja condamnați la moarte sigură acolo unde aveau să fie deportați. Măsurile pe care a trebuit să le ia Him bașa, consultându-se cu toți conducătorii mai în vârstă păreau deseori nepotrivite, însă își dovedeau pe parcurs utilitatea. Când să treacă fluviul Dunărea, el a cerut prin intermediarii traficanți să li se permită celor din șatra sa o întârziere de-o zi, mai ales pentru că schimbau aproape tot aurul lor cu produse alimentare, haine groase de iarnă, exact cum îl sfătuise plutonierul cinstit de la „Postul de control”. Ravagiile războiului sunt descrise în orașul de pe malul fluviului, oraș care ar putea fi Galațiul:
„Lângă marele fluviu ardeau încet, scoțând puține flăcări gălbui și fum negru, câteva case. Ceva mai departe, pe malul apei, mai ardeau încă domol rămășițele câtorva căruțe lungi. Jandarmul îi spuse lui Him bașa:
- Bombardamentul din zori… Au murit și câțiva oameni din șatra care poposise aci aseară. Voi… He-he-he… Voi ați avut noroc. Dacă veneați aseară, vă atingeau și pe voi bombele.
Him bașa zise domol:
- Dar ce ar fi putut să aibă cu noi avioanele acelea?
- Nimic. Din greșeală. Căutau depozitele de benzină.
- Și oamenii aceia care au fost uciși, unde sunt?
- I-au luat cioclii orașului și i-au îngropat.
- Și cei care au scăpat? Cei care au scăpat unde sunt?
- Au fost trecuți d i n c o l o.
În port era zăpăceală, o zăpăceală pe care, dacă n-ai fi văzut-o, cu greu ți-ai fi închipuit-o. Soldați osteniți de drum ori de veghe, marinari, jandarmi și o sumedenie de hamali și de țărani aduși de prin satele vecine să ajute la încărcarea sau la descărcarea șlepurilor. Vapoare vechi și chiar străvechi cu punțile scorojite de soarele sălbatic al verii dormiteau ancorate la țărm păzite de tunuri cu țevile subțiri și lungi îndreptate spre cer. Pe lângă tunuri se vedeau întinși, căzuți în cel mai greu somn, tunarii. Deasupra întregului ținut, și poate că deasupra întregii lumi, cerul era albastru, limpede și încremenit” (cap. IV, p. 103).
Înțelepciunea lui Him este dovedită și prin bunacuviința în conversațiile cu militarii și toate autoritățile din localități ori pe care i-a întâlnit pe lungul drum al deportării în stepa ucrainiană. Deseori a fost pus în situații-limită. Nu a vrut să răspundă la provocări, n-a vrut să aplice legea talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Într-unul dintre primele episoade ale părții a doua, înainte de săparea celor trei adăposturi comune în „râpile pietroase” de lângă Bug, Him bașa îi ține sub supravegherea lui Ariston, chiar în cortul acestuia, pe doi fugari de pe front. Unul dintre ei fusese rănit la picior și trebuia predat jandarmilor într-o săptămână, spre a fi condamnat la moarte, pentru că dezertase. Celălat, un militar lăsat la vatră, teafăr, abia sosise în tabară și fusese omenit cu pâine, brânză și apă. Ariston se lăudase că va sta toată noaptea cu ochii pe ei. Him îi observase discutând între ei și crezuse că se împrieteniseră. Ca paznic al lor, Ariston nu și-a făcut datoria, ci s-a întâlnit cu iubita sa, Lisandra, care scăpase de sub supravegherea gelosului său bărbat, Goșu. Când s-a întors în cort, de grabă i-a anunțat pe ceilalți. Veniți la fața locului, toți l-au văzut pe soldatul lăsat la vatră cu gâtul tăiat. Dezertorul rănit a fost prins târându-se către locul unde erau ținuți caii. Șatra a vrut să-l omoare, înainte de a-l predea jandarmilor. Întrebat de ce a făcut crimă, rănitul a spus că n-avea o altă soluție pentru a-și salva viața: avea nevoie de livretul militar al victimei sale, pentru a-și schimba identitatea și-a scăpa de condamnarea la moarte fiindcă dezertase. Înduioșat de faptul că acest țăran era tată a șase copii, că nevastă-sa i-l făcuse din incest pe ultimul, fiind violată de socru iar el voia să ajungă acasă și să-și ucidă tatăl, bulibașa Him i-a făcut pe plac, dându-i posibilitatea să fugă pe-un cal al șatrei, având asupra sa livretul militar al celui ucis de el. Sina, soția sa oarbă, îi reproșează în cort că s-a lăsat condus de sentimente, nu de rațiune. Peste puțin timp își fac apariția un subofițer și un jandarm. Subofițerul îi cere socoteală lui Him pentru absentarea dezertorului. Acesta minte că e îngropat deja și chiar vrea să facă dovada. Subofițerul român nu se lasă păcălit, ci-l informează ori doar inventează că fugarul fusese deja prins de către jandarmi și că acolo, în groapa recent săpată, zace altcineva. Him bașa se roagă ca jandarmii, pretextând represalii pe timp de război, să nu-i omoare familia sau pe alți membri ai șatrei. Cei doi jandarmi sunt mituiți cu aur, însă subalternul său, îl va ucide pe hrăpărețul subofițer, ca să-și însușească tot conținutul pungii date de Him.
Ceea ce nu ne place și astăzi când citim ori recitim acest roman epopeic sau baladesc, „Șatra”, este nu atât similitudinea aproximativă a stilului cu accentele liricoide specifice expresivității retorice a lui Z. Stancu, în care au fost scrise romanele „Desculț” și „Rădăcinile sunt amare”, cât mai ales raritatea elementelor de oralitate culese din limba țiganilor. Ca puncte tari putem aprecia atmosfera tensionată la maximum de ravagiile războiului, construcția portretelor eroilor, descrierile realizate din acumulări succesive de amănunte ce țin și de psihologia colectivă, de sociologie, structurarea compozițională, impresia la lectură că totul e foarte veridic, de parcă ne-am afla în fața unui documentar cinematografic surprins de către operatorii militari dintr-un studio de înregistrări în spatele frontului. Tot ceea ce s-a întâmplat cu această șatră a lui Him bașa constituie deja, pentru noi sau pentru urmașii celor deportați care au au auzit măcar de evenimentele relatate în „Șatra”, o lungă poveste adevărată, care n-ar fi trebuit să se petreacă în istorie și nu e bine să se mai întâmple vreodată, pentru că deportarea, indiferent c-ar fi vorba despre una a aromânilor din Nordul macedonean, tessalic și din Pind al regatului Greciei, sau despre una a șatrelor din regatul României înjumătățite de către Hitler și Stalin, înseamnă suferință, moarte, încălcare a libertății.
Aspectul de document real este conferit prin dedicația dinaintea începerii cărții, pentru fiul și nora lui Him bașa: "Alimut mi-a povestit întâmplările, Kera a stăruit să le scriu."





II. Mentalitatea terorii. Uj Hoțul și Matahala


Terorizarea șatrei de către Uj Hoțul și Matahala constituie o întoarcere radicală către primitivism de la viața tihnită și organizată tradițional, grație înțelepciunii lui Him bașa. Mentalitatea ultimă a deportaților începe să fie una a terorizării prin forța fizică și a desfrâului generalizat, la care recurg în ultimele capitole ale „Șatrei” nu numai soții Uj Hoțul și Matahala, ci și mulți dintre cei patruzeci de supraviețuitori ai unei singure ierni rusești. Ura și teroarea iau locul iubirii și blândeții, constituind o a doua dimensiune psiho-sociologică a romanului scris de Zaharia Sancu. Această mentalitate a terorii devine elementul necesar de contrast, prin care este reliefată carisma deosebită avută de bulibașa Him, de care își dau tardiv seama toți membrii șatrei, abia după ce el alege să moară demn, înghețând noaptea în gerul din stepă, ca să supraviețuiască alții mai tineri, ori pruncii – viitorul șatrei – în locul său. Moartea lui Him nu este o sinucidere, ci o altruistă jertfă. Aprinderea unui foc puternic de către bătrânul înțelept al șatrei, arderea bărbii și-a părului sunt chiar semne ale voinței sale de-a accede la realitatea ultimă, la focul duhului iluminat de puterea divină. Nu manifestă în ultimele sale clipe din viață niciun gest de slăbiciune. Această dorință de-a muri în foc ori lângă un foc, pârjolit ori înghețând bocnă nu arată faptul că Him bașa nu-și putuse reține nici în ceasul morții sale instinctul securizant al încălzirii corporale, ci dovedește faptul că el este adevăratul inițiat al șatrei, călăuza spirituală a acestui grup uman debusolat, pregătit să-și recapete în eternitate înfățișarea sărbătorească de tânăr mire al Sinei:
“Sina! Chipul de astăzi al Sinei i se șterse din minte. Și dintr-o dată își văzu nevasta așa cum fusese ea altădată: tânără, sprintenă, ochioasă, frumoasă. Plătise pentru ea douăzeci și cinci de galbeni de aur vechi, turcești, cu zimți. Nunta avusese loc într-o vară, undeva departe, pe țărmul unei mări. Oamenii de pe acolo vorbeau între ei o limbă ciudată. [...] La marginea satului aceluia de lângă mare o strânse el în brațe pentru întâia dată. La marginea satului și la marginea mării. Soarele îi găsise goi, pe țărm. Intraseră amândoi până departe, în larg.
Când avuseseră loc toate acestea? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc ieri. Ba nu ieri. Toate acestea avuseseră loc azi dimineață. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc acum câteva clipe, chiar acum câteva clipe.
De fapt toată viața lui durase doar câteva clipe. ‘Numai câteva clipe’. Acum o jumătate de clipă a plecat de la hrube și a venit aici să moară. Acum un sfert de clipă a aprins focul. Acum o jumătate de sfert de clipă s-a stins focul. ‘Acum, chiar acum, el trebuie să moară’.
Privi cerul. Și citi în stele că acum, chiar acum trebuia să moară. Acum. Nu mai târziu. Acum. Acum…
Îi era grozav de frig. Se temu să nu-i înghețe ochii și să nu-și piardă vederea înainte de a muri. Dar ochii nu-i înghețau. Pleoapele îi erau încă vii. Vederea îi era încă bună. Încă. Dar până când? Vru să-și miște picioarele. Nu izbuti. « Dacă nu m-ar chinui frigul, mi-ar fi bine. Dacă nu m-ar chinui frigul…» ‘Acum’ trecu. Și el nu muri. Și veni ‘alt acum’. Și el tot nu muri. ‘Acum’... ‘Acum’... Poate că viața nu este altceva decât un lanț de ‘acum’, un ‘acum’, legat de alt ‘acum’. ‘Acum’ . ‘Acum’ . ‘Acum’ mor.” [1].
Him își amintește de prima întâlnire pe malul mării cu Sina într-un ținut unde se vorbea o limbă necunoscută. Se pare că aici autorul dorește să ipostazieze dragostea tânărului Him față de Sina exact precum a făcut-o în capodopera sa literară, nuvela „Uruma”. Darie se iubise exact la fel cu fiica stăpânului său, tătăroaica Uruma, în timp ce-i păștea la malul Mării Negre herghelia de ați [2].
Prozatorul Zaharia Stancu a realizat prin romanul său „Șatra” o rescriere baladescă a unei istorii neștiute, neoficiale a celui de-al doilea război mondial, de-o simplitate dezarmantă chiar și pentru cititorii mileniului al treilea. Această plauzibilă istorie se constituie ca relatare epică, fără niciun fel de culpabilizări directe a unora sau a altora dintre stăpânitorii vremelnici ai Europei Centrale și de Est. Cititorii care sunt informați despre eugenia de tip nazist înțeleg ușor că aici se reconstituie tragedia romilor deportați în stepă pe timpul dictaturii mareșalului Ion Antonescu. Este un roman realist, cu imagini ce refac o atmosferă de-a dreptul orientală, Acestea s-ar potrivi chiar și pentru un roman exotic. „Șatra” nu-i în niciun caz roman exotic, nici măcar unul picaresc, chiar dacă în prima parte subiectul epic e plin de situații-limită, pe toate meandrele destinului și drumului către „Răsărit” ale șatrei, către un punct terminus despre care se știe doar că e mai mult un loc al morții decât unul al unei noi vieți. După „Maitreyi” (1933) de Mircea Eliade, pentru a doua oară în proza românească motivul literar al „bunului sălbatic” este cel în jurul căruia se construiește o întreagă relaționare între personajele unui univers fictiv, care dă și titlul romanului din 1968, „Șatra”. Explorat întâia dată de romancierul englez Daniel Defoe (în romanul său picaresc „Robinson Crusoe”), acest motiv al „bunului sălbatic” i-a frământat pe toți iluminiștii, inclusiv pe cei utopici francezi și englezi, Charles Fourier, Claude Henri de Saint Simon, Gracchus Babeuf, Robert Owen, considerați a fi părinții socialismului. Zaharia Stancu ar vrea să spună că organizarea programată de către alții a vieții celor deportați într-un cu totul altfel de „falanster” (ca să nu spunem lagăr taberei ori hrubelor din pământ de la „râpile stâncoase” ale Bugului), pe-un tărâm inospitalier, depărtat de lumea civilizată, are consecințele unui genocid.
Partea a doua a romanului lui Z. Stancu, adică acțiunea de la capitolul al șaptelea până la epilogul capitolului al doisprezecelea, în care se redă foarte pe scurt și începutul întoarcerii spre „miazăzi”, într-o primăvară, a rămășițelor șatrei, cu un număr de membri împuținat până la un sfert din cât fusese ea de mare la plecarea din România, este pe alocuri terifiantă, semănând și cu un roman gotic, pentru că spectrul foamei, al morții și al dezorganizării sociale provoacă fisuri adânci, de necontrolat chiar și în cadrul unei foarte conservatoare comunități umane, cu legi ancestrale și-o moralitate colectivă foarte punitivă. Him bașa alege să moară la miezul unei nopți după ce scosese din iarnă șatra sa, decimată pe jumătate de boli, foamete, mizerie. El se duce să moară la marginea unui crâng, privind la stele, amintindu-și de toți anii săi de glorie. Sina (Oarba), soția sa le va spune a doua zi celor care plecaseră să-i caute cadavrul că îi văzuse soțului său sufletul ca o pasăre albă, cum venise pe la fiecare cort, la fiecare familie să-i vadă pentru ultima dată apoi plecase de pe pământ. După acest moment sublim urmează niște încleștări violente: Sarat îl omoară pe Calub lovindu-l prea tare c-o bâtă pentru că nu-l dorise bulibașă, iar Uj Hoțul, soțul Matahalei îl înjunghie în inimă pe Sarat, pretinzând apoi ca toți să asculte de el și de nevastă-sa. Îi bate pe unii dintre „supușii” săi cu harapnicul. Într-o vreme de provizorat el se autointitulează Uj bașa, dar în cele din urmă este pus la punct de către fiii cei mai mari ai regretatului Him bașa, Antos și Skander. După ce sunt făcuți de rușine în fața șatrei de mai multe ori, Uj Hoțul și Matahala îl jefuiesc și-l omoară pe neamțul Arne, care avea ceas și dinți de aur, însă își frânsese picioarele când aliații îi doborâseră avionul de vânătoare, chiar în apropierea „râpilor stâncoase” și ale corturilor ce fuseseră reistalate lângă ele, odată cu venirea primăverii. Tot în noapte crimei cei doi soți dau bir cu fugiții, fiind conștienți că ar fi urmat o cruntă răzbunare din partea lui Antos, Skander, Alimut (fiii lui Him bașa), dar și a lui Blebe, care nu-l păzise cum trebuia pe neamțul cu decorații strălucitoare, ci adormise la intrarea în cort. S-ar putea ca pe autorul romanului „Șatra” să-l fi preocupat mai mult să redea aici îndeosebi acest moment de-un mare dramatism, involuția unui grup de oameni pe care societatea îl abandonează din niște interese expansioniste (teoria hitleristă a cuceririi „spațiului vital” este materializată și prin deportarea romilor în spatele Frontului de Est de către mareșalul Ion Antonescu). Ceea ce au căutat să facă anumite popoare ce intraseră în vara anului 1941 într-un război utopic, anume să-i deporteze pe evrei la Moghilev și pe romi la Bug nu constituie numai vina poporului român. Așadar subiectul epic al romanului „Șatra” nu conține nicio explicită atribuire a genocidului produs în rândurile țiganilor și evreilor ca fiind crimă de război a nemților, italienilor, ungurilor, bulgarilor sau a românilor. Acest lucru este de apreciat, pentru că autorul lasă numai faptele cutremurătoare să vorbească, nu arată în niciun rând din carte vinovații. Romanul „Șatra” nu include nicidecum vreo teză a luptei pentru dreptate socială, cum se întâmplă însă cu multe dintre acele scrieri ale jdanovismului [3] (ne)literar românesc din deceniile al șaselea și al șaptelea din secolul XX.
Zaharia Stancu, un fervent al detaliului de observație, ca și Geo Bogza (în cărțile sale reportericești și memorialistice) ori Dimitrie Stelaru (în romanul „Zeii prind șoareci”), pătrunde destul de rareori în conștiința personajelor sale, lasă în schimb ca sentimentele, în primul rând pasiunile devastatoare să reiasă brusc, din comportarea acestora, fără niciun comentariu moralizator, care ar fi de prisos. Zaharia Stancu nu se încumetă să facă în „Șatra” analiză psihologică și de aceea el este aici un adept al psihologiei comportamentului (behaviourism). Conștiința creaturilor sale literare ni se comunică prin vorbe, gesturi, atitudini nemediate, devenind realitate palpabilă pentru cititori. Rareori întâlnim analepse și prolepse, pentru că prezentul („acum”-ul vieții și morții lui Him) este singura preocupare a șatrei din vremurile sale de liniște.
Tot în partea a doua a romanului este redată ultima confruntare dintre Ariston și Goșu. Suferind de foame, pândind după exemplul celor șase câini ai șatrei să omoare cârtițele ce ajungeau în vârful mușuroaielor, cei doi se mai încaieră o dată, iar Ariston se aruncă în cuțitul rivalului său de moarte. Acesta îl ajută să treacă dincolo, să scape mai repede de tot calvarul unei iubiri interzise. Finalul o aduce în prim plan pe Lisandra, care vrea să moară pe locul unde e îngropat Ariston al său, în timp ce șatra se înhamă la căruțe, în locul cailor, catârilor și măgarilor care pieiseră de foame și de ger:
„Lisandra intră în cort, se găti ca de nuntă, își puse în urechi icușarii de aur pe care îi păstrase, și la gât sălbile ei străvechi făcute din bani de aur și din bani de argint. Așa gătită se duse și se întinse pe mormântul lui Ariston cu fața în sus. Goșu o întrebă:
- Dar ce vrei să faci tu aici?
- Nimic. Vreau să mor. Þi-am spus doar că fără Ariston nici nu pot să trăiesc și nici nu vreau să trăiesc.
- Dar se apropie soldații. Au să vină aici soldații și au să-și facă râs de tine.
- De venit s-ar putea să vie, însă n-au să mă găsească în viață. Nu, nu, Goșule, n-au să mă găsească în viață.
- Bine, zise Goșu, bine. Să fie cum zici tu. Dar eu… eu mă gândeam să uit tot ce-a fost cu Ariston și să mergem înainte… să trăim înainte, ca și cum pe Ariston nu l-ai fi cunoscut niciodată.
Lisandra râse, însă de răspuns lui Goșu nu-i mai răspunse nimic.
A doua zi în zori oamenii oacheși își strânseră corturile și le puseră în căruțe. Trecură cu mic, cu mare prin fața Lisandrei și se închinară adânc. Lisandra nu-i vedea. Nu-i vedea și nici nu-i auzea. Se uita la cerul albastru ca inul înflorit și la soarele care răsărise vesel și proaspăt.
Pruncii îi puseră în căruțe, la umbră, sub coviltir. Bărbații și femeile se înhămară în locul cailor, măgarilor și catârilor care muriseră în timpul grelei ierni. Blebe strigă în glumă:
- Hii, cailor, hii!... Hii, măgarilor, hii!... Hii, catârilor, hi-hi!...
Nimeni nu râse de proasta glumă a lui Blebe, dar căruțele o porniră agale.
Când venise aici șatra lui Him bașa numără peste treizeci de căruțe. Acum plecaseră spre marele fluviu șase căruțe, numai șase căruțe. La a șasea se înhămase de-o parte Alimut, de alta Oarba. Căruța era gata s-o pornească la vale, după celelalte, când lângă Oarba apăru Kera.
- Mamă, spuse ea, dragă mamă, aici nu e locul tău, aici e locul meu, mamă, dragă mamă…
Trasă de Alimut și de Kera, căruța, care fusese atâta vreme casa lui Him bașa, casa rătăcitoare în care Sina își născuse pe cei cinci fii ai ei, mergea după celelalte. Roțile se afundau adânc în praful drumului. Din când în când, șirul de căruțe lungi, cu coviltir se oprea. Oamenii oacheși se ștergeau de sudoare, beau apă din vasele lor de lemn, își luau locul la ham și porneau mai departe.
În urma lor tunurile gemeau tot mai tare parcă și păreau a fi tot mai aproape…” [4].
Scriind prefața ediției din 1992 a romanului „Șatra”, Sami Damian atrage atenția că „oribilul”, adică grotescul constituie prin „funcția sa demistificatoare” „agentul de propagare a mâniei”. Nu suntem de acord. Pentru că dezintegrarea tot mai accentuată a grupului inițial omogen al șatrei nu are drept cauză „oribilul”, starea de cavsi-primitivititate la care ajung supraviețuitorii calvarului, al rătăcirii prin necunoscut. Mitul „bunului sălbatic” rămâne viabil. El e reprezentat de înțelepciunea lui Him, a Sinei, a fiilor acestora, Antos și Skander, a lui Goșu – adepții nonviolenței.
Criticul observă câteodată cu finețe interpretativă structura epopeică a romanului și face multe aprecieri, unele cam hazardate, despre arta narativă a lui Zaharia Stancu sau despre personajul colectiv al șatrei lui Him: cultivarea în șatră a „unui ceremonial barbar, păstrat ca un canon” (nu suntem de acord cu această idee), „relația dintre îndatoririle față de comunitate și libertățile individuale”, „impulsul peregrinării […] descrisă în ritmul epic febril, gâfâit” (nici acest fapt nu-i adevărat), „tendințele centripete și centrifuge ale oragnismului social nu ar fi înfățișate în concordanță cu spiritul de existență al șatrei” (este cât se poate de fals!), „episoadele sunt cânturi ale împrejurărilor generale de existență: nașterea, nunta, moartea”, „romanul se constituie ca o viziune monografică, în cadență de poem, a unui mediu, a unei mentalități”, „amestecul de insolit și de straniu al acestei lumi care are vocația mișcării, trăiește separat, în afara orașelor, nu cunoaște decât îndeletniciri pașnice (aceasta e adevărat doar când Z. Stancu se referă la viața idilică, de mai înainte a șatrei, pentru că pentru redarea atmosferei terorii și a morții generalizarea nu mai e valabilă).
Atitudinea aceasta de neînvinovățire a șatrei, este explicată chiar de către Sami Damian astfel:
„Peste înregistrarea ultragiilor, a răbufnirilor de violență și a nepăsării timpului în fața intențiilor oamenilor, se înalță pledoaria pentru apărarea celor nevinovați de brutalitatea istoriei.
Zguduirile de conștiință sunt raportate la nivelul vieții fruste, sentimentul că eroii se găsesc în vecinătatea morții are efecte de șoc în acest tărâm al « exoticului »” [5].


Note:

1. Z. Stancu, „Șatra”, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, pp. 263-264;

2. Ații sunt caii dobrogeni, crescuți de tătari, turci, găgăuzi și românii mocani ori cojeni din îndepărtate veacuri între Dunăre și Marea Neagră;

3. I. Simuț, art. „Proletcultism sau realism socialist?”, din „România literară”, nr. 30, 2008: “După 1989, în dezbaterile critice, există cel puțin două opțiuni clare. Sanda Cordoș, într-un articol publicat inițial în "Apostrof", nr. 7-8 din 2001, „Proletcultismul n-a existat”, reluat la finele ediției a doua a volumului său „Literatura între revoluție și reacțiune” (2002), după o minuțioasă argumentare, este de părere că, în loc de ceea ce s-a numit impropriu proletcultism, denumind ideologia impusă artelor în perioada 1948-1964, ar fi mai potrivit termenul de jdanovism, derivat de la numele acolitului lui Stalin, A. A. Jdanov, care a formulat aceste cerințe mai răspicat în 1946, cunoscute și la noi, la vremea lor, și aplicate cu oarecare întârziere. Criticii noștri din anii 1948-1950 au preferat să vehiculeze termenul de proletcultism, în ciuda repudierii lui de către Jdanov sub învinuirea de deviaționism și nesupunere față de partid, până în 1951, când a intervenit o schimbare în favoarea noțiunii de realism socialist, de sorginte stalinistă.”;

4. Z. Stancu, Ibidem, p. 288;

5. S. Damian, „Prefață” la „Șatra”, Ed. Universitas, 1992, p. 6.


Bibliografie:

1. Z. Stancu, "Șatra", Ed. Universitas, Chișinău, 1992;
2. M. Sin, "Marea miză", Ed. Minerva, București, 2008;
3. N. Manolescu, "Arca lui Noe - eseu despre romanul românesc" (vol. II), Ed. Minerva, București, 1982;
4. N. Balotă, "Universul prozei", Ed. Eminescu, București, 1976;
5. L. Raicu, "Critica - formă de viață", Ed. Cartea Românească, București, 1976
4. E. Simion, "Scriitori români de azi" (vol. I);
4. M. Popa, "Dicționar de literatură română contemporană";
5. "Scriitori români" (coord. Mircea Zaciu).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!