"Spiþa umanã e în stare de orice, aºa cã iluziile sunt binevenite, sã nu lãsãm chiar orice speranþã!"





Aurel Pop: Domnule Calistrat Costin, citindu-vã volumul “Om fi greºit galaxia!” permiteþi-mi sã vã pun câteva întrebãri care conþin unele versuri din poemele incluse între coperþile volumului amintit. Pentru început v-aº ruga s-o pornim “cãtinel” cu prima întrebare: “Biografiile ni se umplu de fleacuri / care mai de care” spuneþi într-un poem; în cazul biografiei dvs. cum stau lucrurile ?
Calistrat Costin: Textul la care se referã „chestiunea” se cheamã ÎNDELETNICIRE UMANÃ, ºi mãrunþiºurile de care se face vorbire sunt ale vieþii (ºi morþii!) „la scara infinitului”, lucru oarecum greu de perceput de noi oamenii (sau doar de unii dintre noi!) care suntem toþi „o speranþã ºi-un pãmânt”, de unde îndemnul (mesajul!) autorului adresat cui va binevoi sã-l înþeleagã ºi sã-l asculte: „sã ne bucurãm aºadar de fleacuri,/ îndeletnicire umanã ca multe altele/ Ce-ar putea duce undeva (unde?)”! În cazul biografiei la care te referi, prietene AUREL POP, lucrurile stau cum au stat ºi stau… Da, cred cã mi-am trãit traiul (peste vreo doi ani împlinesc ºaptezeci de ierni…) ca oamenii (nu ca neoamenii!). M-am bucurat de cele omeneºti, nu chiar de toate, mi le-am însuºit, le-am degustat, le-am provocat, cu bune ºi cu rele, da, n-am fãcut nimãnui niciun rãu, chiar dacã nu puþini mi-au purtat sâmbetele! Biografie de „provincial”, de ins care a citit ºi-a tot citit, a mai învãþat câte ceva, a scris cât a scris, nici prea mult nici prea puþin, ºtiutor cam câte parale face, sensibil la multe ºi mãrunte, un fel de „liber cugetãtor” la neantul din care ne-am ivit ºi-n care ne vom întoarce – într-un cuvânt „fleacuri”…


A. P.: “Ar pãrea c-am pornit cu dreptul” spuneþi în alt poem din acelaºi volum “ sã ne bucurãm aºadar” ºi sã vã pun urmãtoarea întrebare: “Întoarce, Doamne, roata vremii” acest vers mã face sã-nþeleg cã aþi prefera un “alt destin”, chiar v-aþi fi dorit un alt curs al vieþii ?
C.C.: „Ar pãrea…” dar … se pare cã la începutul începuturilor „fantasticei aventuri terestre (cosmice?!)” s-a strecurat în „plasma germinativã” o te-miri-ce eroare, ce nu se va îndrepta nicicând! Nu, n-aº prefera „alt destin” (mortul de la groapã nu se mai întoarce…)! Doar vreun alt „curs” al istoriei (în care istorie a… curs prea mult sânge nevinovat), poate, vorba din titlu, „om fi greºit galaxia”, ºi altundeva „destinul” în chestiune sã fie mai de doamne-ajutã!

A. P.: În poemul “Vieþi de vieþi” afirmaþi cã: “rãu cã n-am trãit-o ºi nici n-am isprãvit-o cum mi-ar fi plãcut”. Chiar, cum v-ar fi plãcut ?
C.C.: Sunt „neajungeri” într-o viaþã de om, neîmpliniri, rateuri (ratãri!), poticneli, ce mai, nefericiri care îl fac pe om sã-ºi cam blesteme ceasul în care s-a (a fost) nãscut dar asta þine de steaua, de zodia fiecãruia! Fireºte, mi-ar fi plãcut (în ceasurile mele de rãtãciri în jurul craniului ori prin hrubele lumii în care mi-a fost dat sã bântui) o oarecare „alternativã” la „datul sorþii”, sã mai încerc ºi alte feluri de „bucate”, dar acum cât sunt încã viu sub soare, mã declar mulþumit, nu mai am ce schimba, pãcat…

A.P.: “se cade, odatã ºi-odatã, într-o viaþã sã te lapezi de toate câte le-ai adunat” Ce vã-npinge sã afirmati asemenea stare ?
C.C.: „Lepãdarea” cu pricina mi-am închipuit-o în sensul aflãrii unui altceva, a unui „adevãr” altul decât cel propovãduit de „criteriile” carteziene, atunci când „ajuns pe buza genunii” (la „spartul târgului”) – antecamera neantului – descoperi cã „tot ce ºtii e cã nu ºtii nimic”…

A. P.: “Caut încã mai caut”. Când v-aþi dat seama cã scrisul dvs. a devenit literaturã ?
C.C.: Când un cititor, un omuleþ pe care, dupã aparenþã, nu prea dãdeai multã valutã, întâlnindu-mã în nu mai ºtiu care colþ de þarã, aflând cã mã cheamã cum mã cheamã (era prin anii ’80 veac XX) mi-a spus cã mi-a rãsfoit o carte de-a mea (SATIRÃ DUHURILOR MELE), dupã care mi-a citat (pe de rost!) câteva rânduri care i-au plãcut lui, ºi mi-a mulþumit frumos…

A.P.: Care dintre cãrþile scrise vã sunt la “suflet” ?
C.C.: Câteva: SATIRÃ DUHURILOR MELE, ELEMENTUL LUME, ªI TOTUªI NU SE MIªCÃ, BÂRFITOR LA COLÞ DE UNIVERS (versuri), ARªIÞA, O ANUME FERICIRE (romane); de fapt ºi celelalte îmi sunt „la suflet” (ºi la gând…).

A.P.: Se poate vorbi de o agendã a scriitorului Calistrat Costin ?
C.C.: Nu cred! Oricum, de stat nu stau degeaba, mã bat gândurile sã mai public ceva-ceva, sã fie acolo, pentru vreun cititor, om curat „la suflet”…

A.P.: Trãim vremuri în care se scrie mai mult decât se citeºte. Ne recomandaþi o reþetã pentru echilibrarea acestui paradox ?
C.C.: Personal n-am scris mai mult decât am citit, poate unde am avut parte de câþiva dascãli de literaturã care m-au învãþat unele lucruri de igienã a creaþiei. Reþeta? ªcoala sã-ºi facã datoria ºi sã-i instruiascã pe viitorii stihuitori ce sã citeascã; restul (cât, cum, când, ce sã scrie…) e literaturã!

A.P.: Pânã unde credeþi cã poate merge vulgaritatea în literaturã ? în special în poezie ?
C.C.: Pânã foarte departe! Specialist în critica acestui „stil” de a face „nouã literaturã” e amicul poet VIRGIL DIACONU. Spiþa umanã e în stare de orice, aºa cã iluziile sunt binevenite, sã nu lãsãm chiar orice speranþã!

A.P.: “V-aþi înfipt adânc, fraþilor colþii în sufletul meu”, chiar are scriitorul Calistrat Costin duºmani ?
C.C.: „Fraþii” care ºi-au „înfipt adânc colþii în sufletul meu” nu-mi sunt duºmanii mei proprii, dar niºte monºtri, duºmani ai omului în genere. Voi fi având ºi duºmani, sã fiu ºi eu în rând cu… (ne)oamenii! Mã socot un muritor cu un puternic cult al prieteniei (deh, „vãrsãtor”!), aºa cã eventualii duºmani nu vãd ce sens ar avea sã mã lichideze! Aviz amatorilor de „duºmãnire” a mea: am avut patru duºmani veritabili, ºi toþi, din nefericirea lor, au dat ortul popii înainte de vreme… Lista rãmâne deschisã.

A.P.: ... dar prieteni ?
C.C.: Prieteni buni am mulþi, „amici” ºi mai mulþi… Prietenia cere unele sacrificii, pe care, când te convingi cã trebuie sã le faci, ea, prietenia devine lucru sfânt, pânã la… nemoarte!

A.P.: De câþiva ani sunteþi preºedintele Filialei Bacãu a Uniunii Scriitorilor din România. Cunoaºteþi bine fenomenul literar naþional; credeþi cã se poate vorbi despre o nouã generaþie de scriitori ?
C.C.: Nu ºtiu dacã se poate, aici ºi acum, valida „o nouã generaþie”, dar de câteva nume, „oameni noi”, identitãþi oarecum conturate se poate! În literaturã, valorile – aºa cred – nu se impun „în echipã”, la grãmadã, dar… la individual! „Generaþia” lui Eminescu este… EMINESCU; asemenea stau lucrurile cu ARGHEZI, BACOVIA, BLAGA, spre a nu-i pomeni decât pe câþiva dintre ai noºtri!

A.P.: Sunt ei pregãtiþi sã ... preia ºtafetã ?
C. C.: Ce „ºtafetã” ºi „de la cine”?! Înþeleg unde bate întrebarea, dar în „cursa cu obstacole” care este literatura, „ºtafeta” sunt „obstacolele” înseºi… Poate ar trebui sã fiu mai clar însã ar fi foarte multe de spus…

A.P.: ... apropo, credeþi în fenomenul de generaþie ?
C.C.: Nu.

A.P.: Suferã scriitorul Calistrat Costin de complexul provincialismului ?
C.C.: Relativ, dar nu cine ºtie ce! „Provincialism” faþã de ce ºi de cine, când însuºi Parisul a devenit o nostimã aºezare provincialã (la scarã planetarã, totuºi!)?! Sigur, capitala administrativã a unei þãri, are o seamã de „ascendenþe” faþã de restul… „provinciilor”, dar asta nu înseamnã un avantaj în absolut pentru creaþia artisticã.

A.P.: În ultimul timp unii scriitori în special cei din tânãra generaþie cocheteazã cu literatura în spaþiul virtual. E la modã scrierea pe bloguri. Credeþi cã acestã modalitate de manifestare a creatorului literar e beneficã pentru cititorul de rând ?
C.C.: Nu, nu, nu! Cartea trebuie sã rãmânã carte! Cui îi surâd „spaþiile virtuale” n-are decât! O bibliotecã înþesatã de cãrþi e altceva decât una ticsitã de „bloguri” scornicite de care mai de care!

A.P.: În acest sens manuscrisele vor fi tot mai rare. Ce credeþi cã trebuie fãcut ?
C.C.: Nu „manuscrisele” sunt problema, ci cãrþile tipãrite! Pare cã vremea manuscriselor a trecut, acum se merge pe „produsul finit”, dacã n-ai carte n-ai parte… (cã unii au „partea” leului fãrã de „carte” – asta-i altã mâncare de… rechini!).

A.P.: În majoritatea domeniilor existã grupuri de interese ºi corupþie. Suferã domeniul culturii de un asemenea flagel ?
C.C.: „Interese” cu „grupurile” de rigoare vor fi cât lumea („lume”, nu se ºtie încã, dacã procreatã de cineva cu vreun „interes” anume…). Iar „corupþia” (mare sau micã) e scrisã în legile omeneºti, n-ai ce-i face! Cred cã ºi domeniul acesta al nostru, al literelor, suferã de flagelul respectiv, dar e o „suferinþã” oarecum suportabilã, era sã zic aproape nevinovatã (depinde la ce „nivel” are loc „coruperea”…).


A.P.: Se vorbeºte acut despre geografii literare. E Bacãul un punct distinct al momentului în geografia literarã româneascã ? dar a Europei ?
C.C.: Da, în geografia literarã româneascã, Bacãul înseamnã ºi el ceva. Lãsându-i pe clasici deoparte, în pururea lor strãlucire, existã la Bacãu „condeie” de primã mãrime. Nu dau nume aici, vorba unuia, cã suntem mai mulþi… Cât priveºte „geografia Europei” – promovarea în acest spaþiu þine de „politicã”, de generozitatea celor care þin frâiele naþiei bãºtinaºe în mâini, dar ºi de iluzoria iniþiativã individualã a fiecãrui aspirant la celebritate, de farmecul personal, de „relaþii”, de câte ºi mai câte omeneºti „dedesubturi”! ªi o necesarã menþiune: e nevoie ºi de puþin talent, dacã au chiar de mai mult…


A.P.: Ne apropiem de finalul acestui dialog. Chiar “Om fi greºit galaxia !” domnule Costin ? mie “nu-mi vine a crede” / “oare cine are dreptate”; poate reuºiþi sã convingeþi cititorii acestui dialog ?
C.C.: Da, domnule, am fost greºiþi! Singur Marele Arhitect al Universului m-ar putea convinge de contrariul! În cãrticica de la care am pornit aceastã ºuetã – OM FI GREªIT GALAXIA! – cititorii vor afla toate argumentele pentru înþelegerea rosturilor acestei greºite „concepþiuni”. Ceea ce nu înseamnã cã în „galaxia” în care am apãrut nu mi-a plãcut sã fiu OM ºi sã mã bucur de multe din darurile naturii, ºi sã visez la o viaþã de apoi mai bunã, nu zic „imaculatã”…

A.P.: La care întrebare aþi fi dorit sã-mi rãspundeþi ºi nu v-am pus-o ?
C.C.: Sunt atâtea semne de întrebare în orizontul cunoaºterilor noastre, încât nu ºtiu dacã vreodatã vom avea rãspunsuri la toate… Sã ne mulþumim cu puþin! Mulþumesc ºi eu…

A.P.: Vã mulþumesc,