poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3854 .



Aurel Pop în dialog cu poetul Theodor Damian
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pelerinu ]

2011-01-04  |     | 




"Eu am plecat de acasă, adică din țară, mai precis vorbind, nu umblând după făgăduințe, ci pentru că am vrut să văd, și să beneficiez de lucruri pe care nu le aveam aici dar pe care am crezut că trebuia să le am".




Aurel POP: “... de unde vin” ; chiar de unde veniți d-le Theodor Damian ?
Theodor Damian: Stimate domnule Aurel Pop și dragă coleg, dați-mi voie mai întâi să vă spun că mă bucur de darul acestei conversații, și prin ea să iau legătura cu prietenii din nord-vestul țării, eu fiind tot din nord, dar nord-est, și cu aceasta răspunzând pe scurt la prima întrebare. Mă trag din ținuturile Dresleucii, pârâul copilăriei mele de la marginea Botoșanilor, de care mă leagă efabile și inefabile amintiri.

A. P. “Mi-aduc aminte”; cât de des vă aduceți aminte de locurile natale ?
T.D.:Trăiesc aceste amintiri în mod constant. Cuantificarea este aici imposibilă. Toată copilăria mea, faza „botoșăneană” e-n mine. Vie și neștirbită. Lucrătoare. Formatoare și transformatoare. Orice cititor va recunoaște ceva din ea în fiecare din volumele mele de poezie. E adevărat că și contactul meu cu Botoșanii se desfășoară ca un ritual. Aproape anual am venit la Botoșani de când m-am stabilit în America (1988). Am și familia mea acolo, și prieteni din copilărie și cimitirul.

A P. “Eram copil și desenam/ o floare// am iubit cercul sau ideea de cerc”; de ce alte plăceri vă mai aduceți aminte “din copilăria Botoșanilor” ?
T.D. Am avut o mare pasiune pentru cerc, pentru mersul cu cercul. Era o modă, nu știu dacă foarte răspândită, dar știu că mai mulți dintre copiii din preajma mea o practicau. Găseam, de pildă, un cerc de butoi sau de altceva, sau dintr-o sârmă mai groasă făceam un cerc, și apoi, din altă sârmă făceam o linie solidă întoarsă într-un anume fel la capătul de jos, cumva ca o paletă, ca o palmă în care trebuia să intre cercul, fără a fi agățat sau conectat în nici un fel. Toată arta și măiestria consta în a mâna cercul la diverse viteze, fără să cadă, chiar când se trecea prin gropi, hopuri, peste pietre etc. și dacă uneori sărea din „căușul” de sârmă care-l mâna, trebuia recuperat înainte să cadă și dus mai departe.
Îmi aduc aminte că eram așa de pasionat de acest „vehicul”, că oriunde mă trimiteau părinții, mă duceam cu cercul. De multe ori chiar și la școală. Devenisem expert în a conduce cercul în situații care mai de care mai critice.
O altă mare pasiune a copilăriei a fost cea pentru fotbalul de masă, pe care noi îl numeam „tangentă”, pentru că uneori trebuia ca banul jucător să atingă doar „tangențial” banul minge ca să marchezi un gol, însă și acolo, nu ori cum, ci în funcție de situație, la diferite intensități sau „tangențe”, mai ușoare, marginale sau mai adânci. Ani de zile am confecționat palete (cu care se atingeau cei trei bani: doi jucători și mingea, care mai de care mai sofisticate fie în sensul de ascuțime, fie de alte forme ale vârfului etc. Era o manie. În pauzele dintre orele de la școala elementară (nr.7 din Botoșani, pe atunci), mai mulți din mai multe clase fugeau să ocupe băncuțele din curtea școlii care erau ca făcute exact pentru acest joc: o scândură plată prinsă în cuie pe doi butuci sau stâlpi. Toate „băncile” erau scrijelate, desenate pentru acest joc și cine ocupa primul banca, acela își alegea partenerul de joc din cei ce veneau alergând …
Și au mai fost și alte pasiuni, colectarea de cioburi de sticlă colorată, de sticluțe de diverse forme (mai ales împreună cu Dragoș, vecinul și prietenul de peste drum de casa mea), dar mai ales, și mai ales, filatelia. Aceasta a fost Pasiunea, cu majusculă, a întregii copilării.
Încă pe la 4-5 ani, adunam timbre în cutii goale de chibrituri – cele mai multe se potriveau ca dimensiune – făceam „albume” îndoind cruciș foile unui caiet, ale unui maculator, le studiam, le contemplam, le puneam pe serii, pe categorii, pe țări etc. Făceam schimb de timbre cu alți copii, uneori de la școală în loc să vin acasă, mergeam „cu schimbul”, adică pe la cine știe ce alți colegi care erau în clasa mea sau la școala mea, dar care locuiau în alte cartiere. Și părinții nu știau de mine și se îngrijorau, și pe atunci nu era telefon mobil, nici fix, să sun să spun unde sunt și de ce întârzii, și când într-un sfârșit ajungeam acasă, și de cele mai multe ori luam cunoștință cu „Sf. Nicolae” (cel din bețele de la tufa de iasomie de la intrarea în curtea casei noastre erau mult mai de temut decât cele ce proveneau de la vița de vie), pe moment promiteam că a doua zi o să vin acasă la timp, dar asta pe moment, căci a doua zi altcineva mă tenta cu timbrele și „trebuia” să merg să le văd, să văd dacă el are ce am eu și invers, dacă e ceva de schimbat etc. și seara aceeași poveste, și săraca mama, în special, mereu cu grija și cu dragostea-i nedeclarată dar nemărginită.
Cred că cea mai mare „nenorocire” a copilăriei mele, în această fază a fost legată tot de pasiunea pentru timbre. Nu mai știu în ce clasă eram. Poate a patra sau așa ceva. Pe trotuarul ce ducea de la casa noastră spre poarta ce dădea în stradă aveam trei lilieci nemțești. Nu tufe ci copaci. Primul din ei venind dinspre casă era cel mai bătrân, era un copac în toată regula, cu tulpină groasă, cu ramuri groase, coroană mare și flori foarte multe. În acest copac eu aveam un „scăunel” pe un fel de încrucișare de crengi unde se putea sta foarte bine și fără grijă și de unde priveam împrejurimile pe de o parte, unde mă ascundeam, pe de altă parte, unde-mi umpleam sânul cămășii de noroace (floricele de liliac cu o petală în plus), unde îmi înghițeam plânsul când tocmai scăpam de vreun „Sf. Nicolae”, sau unde pur și simplu mă refugiam să contemplu, să mă bucur de viață.
Pe atunci eram în faza unde aveam timbrele unicate într-un maculator cu fiecare foaie îndoită cruciș, de la vârfuri spre cotor, iar dublurile în cutii de chibrituri.
Probabil că într-o zi am stat în „chilia” mea în copac (mai târziu am citit Baronul din copaci de Italo Calvino) studiind timbrele și voi fi plecat de acolo după un timp punând caietul (era un maculator – pentru cine mai știe ce însemna pe atunci acest cuvânt -) undeva între crengi, având grijă să stea bine, eu urmând să revin.
Nu știu cum s-au petrecut lucrurile, dar știu că atunci nu m-am mai întors în copac și că după câteva zile am avut nevoie de unicatele mele, și am început să le caut și nu le-am găsit nicăieri. Nici sora mea cea mare, nici părinții, nu mi-au putut fi de nici un ajutor deși răscolisem toată casa și curtea fără folos. A fost o suferință cumplită, ce nu se poate spune în cuvinte. Mult timp, mai multe săptămâni, dacă nu luni. Bineînțeles că din dubluri mi-am refăcut cât se putea din colecția unicatelor, extrem de încet și de greu am început să mă obișnuiesc cu ideea că ce-i pierdut e pierdut, … până într-o zi, când, suindu-mă în „chilia” mea din liliac (și de câte ori nu fusesem între timp acolo!) am zărit „clasorul”, adică maculatorul cu timbrele mele. E greu de spus cum am reacționat, ce m-a apucat, cum de n-am căzut de pe crengi, extazul în care am fost, fericirea incredibilă ce-mi inunda ființa…

A P. “Toată viața mi-au plăcut porțile/ ideea de poartă”; unde și care sunt cele mai frumose porți prin care ați intrat ?
T. D. Și timbrele erau o poartă, porți spre lumi fantastice, nebănuite, închipuirile în mintea mea de copil, porți spre alte țări, universuri.
Porțile sunt legate de drumurile mele, de multele, nenumăratele începuturi, treceri, transformări. Ar fi vorba aici de elaborat despre porțile fizice, despre cele imaginare, despre poarta care se deschide, despre cea care se închide, despre porțile mentale, despre succese și limitări, despre porțile internatului Seminarului teologic (de la Mânăstirea Neamț), despre porțile căminului Facultății de Teologie din București, despre ceea ce se întâmplă dincoace de poartă, ca și despre ceea ce-ți imaginezi că se petrece dincolo de ea unde vrei să ajungi …e vorba de poarta dintre lumea aceasta și cealaltă, mai ales din perioada în care colectam epitafuri de pe cruci în cimitire, și când, în lume fiind, când mergeam în vreun oraș nou, între punctele mele de vizitat era și unul din cimitirele orașului pentru a vedea epitafurile de pe cruci sau morminte funerare.
Și azi, ideea de poartă e o fascinație.

A. P. “Alergăm de la un capăt la altul al lumii”; alergând ați ajuns pe pământul făgăduinței ?
T. D. Am alergat mult prin lume, am locuit în mai multe țări, am vizitat și mai multe, și cu cât umblu mai mult, cu atât cred că realizez mai mult, că „pământul făgăduinței” e cel de unde ai plecat. Un scriitor american spunea așa: „Acasă, este un loc pe care, atunci când crești, vrei din ce în ce mai mult să-l părăsești, dar în care, pe măsură ce îmbătrânești, vrei din ce în ce mai mult să revii”. Adică umblăm după făgăduințe, dar ele sunt acolo unde nu te aștepți să fie, în locul de unde pornești. Eu am plecat de acasă, adică din țară, mai precis vorbind, nu umblând după făgăduințe, ci pentru că am vrut să văd, și să beneficiez de lucruri pe care nu le aveam aici dar pe care am crezut că trebuia să le am.
Acest lucru a fost și o provocare la adresa propriei mele persoane: „Vei putea face față”? dar în același timp și un fel de fascinație a drumului, cam în sensul în care spunea o bună prietenă de-a mea din Elveția (fostă prietenă a lui Radu Gyr și mai apoi pentru un timp soție a sculptorului român Ion Vlad de la Paris), Elena Iupceanu Tomescu: „Mă arde, mă arde talpa picioarelor/ Cum arde cearceaful fecioarelor”, într-un volum pe care i l-am publicat cu ani în urmă.
Sunt sigur că peregrinarea mea nu s-a sfârșit și că pământul făgăduinței este acasă.

A.P. Câtă îndrăzneală îți trebuie “să-ți construiești singurătatea” în mijlocul lumii ?
T. D. Trebuie să existe și un „spațiu” de singurătate în viața și lumea fiecăruia dintre noi. Uneori e acolo, la îndemână, îl vezi și-l folosești; alteori trebuie să-l cauți și dacă-l găsești, îl construiești, așa cum construiești un templu, ca să te refugiezi acolo, acolo unde „dușmanul” nu te mai poate ajunge, sau dacă te ajunge, nu-ți mai poate face nimic. Singurătatea e un fel de sfântă a sfintelor, loc unde te întâlnești cu tine însuți și cu Dumnezeu. E locul creșterii tale nealterate. E locul unde nu există nici otravă, nici ispită și nici risc. Acolo ești așa cum ești, singur în fața lui Dumnezeu, cum frumos zice Gellu Dorian în titlul uneia din cărțile sale.

A.P. “A început războiul și eu încă mai scriu poezii”; care sunt volumele de poezii apărute ?
T. D. Iată lista volumelor mele de poezie:
Exerciții de înviere, Ed. Universalia, 2009
Stihiri cu stânjenei, TipoMoldova, Iași, 2007
Semnul Isar, Paralela 45, București, 2006
Nemitarnice, Ed. Dionis, Botoșani, 2005
Poesias (bilingv), Ed. Lumină Lină, New York, 2005
Ispita rănii, poezii, Limes, Cluj, 2001.
Calea Împărăției (bilingv), Timpul, Iași, 2000 (Premiul Festivalului Internațional de Poezie Religioasă, Deva, România, Septembrie 2001).
Rugăciuni în infern, Ed. Axa, Botoșani, 2000.
Dimineața Învierii, Ed. Axa, Botoșani, 1999.
Lumina Cuvântului, poezii, Libra, București, 1995.
Liturghia Cuvântului, poezii (volum bilingv), Tremain, Klamath Falls, OR, 1989.
În afară de poezie scriu eseistică și critică literară și, desigur, teologie și filozofie. Asta și predau atât în New York, la Metropolitan College, cât și la București, la Facultatea de Filosofie, la Universitatea Spiru Haret: Filosofie și Etică, acolo, Filosofie și Literatură aici, dar ambele grefate adânc în teritoriul teologiei. Nu cred că există adevărată filosofie fără teologie. Filosofia derivă din teologie și nu invers.


A.P. Tineretul zilelor noastre trece tot mai rar pe la biserici; ca preot ne puteți spune “cum trebuie să te închini când îți faci rugăciunea” ?
T. D. În București, spre bucuria mea, văd bisericile pline de tineret. Sper că aceasta este tendința și în țară. Ar trebui făcută o statistică pe tema asta chiar la nivel de constatare personală. Dar nu la bisericile de la sate de unde tinerii, în covârșitoare majoritate, au plecat la oraș la școli, la muncă etc., ci la bisericile din orașe. Te rog, dragă Aurel, fă tu lucrul acesta, ca experiență personală. Mergi în 12 duminici la 12 biserici din orașe mari: Baia Mare, Satu Mare, București, Cluj. Mergi de la începutul slujbei și stai până la sfârșit, în spatele bisericii. Te și rogi, dar și observi. Hai să comentăm după aceea. Poate dăm la iveală un studiu necesar zilelor noastre. Despre felul cum trebuie să te închini există multe ghiduri prezente și pe internet, și în mai toate bisericile, la chioșcurile de carte religioasă din orașe și de la mânăstiri. Odată ce știi câteva reguli de bază, faci ceea ce ți se potrivește. Totul e să cauți cu intenția de a găsi, și după ce găsești, de a pune în practică. Altfel , ce aș spune eu aici, ar fi teorie frumoasă… Când îți faci rugăciunea? Răspunsul este unul singur: mereu. Sf.Pavel spune simplu: „Rugați-vă neîncetat; ca în cazul rugăciunii inimii”.

A. P. Se-ntâmplă des să vă confruntați “cu forța sincerității”?
T. D. Ca să te confrunți cu „forța sincerității”, trebuie să cobori în chilia singurătății tale, în templul interior de care vorbeam. Acolo te afli „singur în fața lui Dumnezeu”, și gol în fața ta. Acolo te confrunți cu tine însuți, acolo te deștepți, acolo, de multe ori ca fiul risipitor, „îți vii în fire”. Căci tot de multe ori, afară de acel loc nu-ți ești în fire. Ești nefiresc. Și e nevoie ca din când în când cele două ipostaze să se confrunte, pentru ca nefirescul să n-o ia razna; fericit cel ce știe să țină acest echilibru.

A. P. Mai este poporul român “iubitor de înțelepciune”?
T. D. După părerea mea, poporul român rămâne poporul român cel pe care-l am în inima mea, cel care mi-a dat ce mi-a dat, cel prin care mă definesc pe mai departe. Poporul român nu înseamnă – la nivelul întrebării – mișcările și grupările politice, căci de multe ori acestea înșeală poporul român, se dezic de el, îl răstignesc. Când zic „poporul român” și zic „înțelepciune”, mă duc la țară, în satele noastre de unde venim cu toții, să întâlnesc bătrânii cel mai adesea părăsiți, să le ascult inima și vorba. Acolo e tezaurul de înțelepciune. Nu-ți poți iubi țara decât dacă ești „țara-n”. Cine are urechi de auzit să audă. Totul se trage de la omul țării, țăranul, omul locului. În fiecare din noi ar trebui să existe „țăranul”, în sensul cel mai nobil al cuvântului. Cuvântul „țăran” a căpătat, din nefericire, alte conotații. Ar trebui ca noi poeții să scriem într-o zi epopeea țăranului în toate frumusețile lui nedescoperite și neapreciate îndeajuns.

A. P. Ce mai “citește” Theodor Damian?
T. D. Dragă Aurel, citesc pe apucate. Câte zece cărți deodată. Foarte mulți prieteni, autori pe care-i știu și pe care nu-i știu, îmi trimit cărți la redacția revistei Lumina Lină pe care o public la New York.
Citesc într-una, citesc cărți ce țin de profilul cursurilor pe care le predau la cele două universități. Citesc lucrări legate de temele comunicărilor pe care le prezint la conferințele și congresele internaționale la care particip – cinci, șase în fiecare an. Dacă mă refer la literatura română – aproape mă jenez să numesc un autor fără a numi încă vreo douăzeci, mi-ar fi frică să nu fi scăpat vreunul nemenționat care să-mi fi trimis cartea, care să citească acest interviu și care ….

A. P. V-ați scris “cartea vieții”?
T. D. Nu mi-am scris cartea vieții. Waw! Ce întrebare! Oare o voi scrie vreodată?

A.P. “Cinci au căzut: (Regele Mihai, Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu) (unul este Băsescu), celălalt n-a venit încă și când va veni va rămâne puțin timp” (Apocalipsa 16.10). Se-ndreaptă România spre pierzanie ?
T. D. Nu sunt un expert în politică, dar nu cred că România se îndreaptă spre pierzanie. Vorba lui Mihail Crama: „Există un cer al zeilor României: Acolo trebuie să fie și tata și mama”. Ce frumos. Dumnezeul nostru în care credem, „în care viem și suntem” este și „Dumnezeul părinților noștri”. România nu suntem numai noi și cei care vin, România este și cei ce au fost. În istoria României a fost, și poate este multă răstignire. Dar după răstignire vine Învierea! Dacă este răstignire, este și înviere. Nu se poate altfel.


A.P. Am intrat în Uniunea Europeană; “nimeni nu ne mai cumpără marfa” (Apocalipsa 18.11). Care e poziția Dv. și a celor care stați “departe” peste țări și mări ?
T. D. Uniunea Europeană este locul unde ni se cade să fim. Europa a uitat de tot că odată, de mult, regele ei se numea Burebista!
Sunt mai dornici istoricii occidentali să sape la rădăcini, decât ai noștri. Din nefericire, sau din fericire, străinii sunt primii care ne spun cine suntem. Noi spunem: nu, nu suntem mari, „nu suntem valoroși, nu suntem de demult” și vin străinii și zic: Ba da, ba sunteți de foarte de mult, matricea culturii europene etc. De vreo trei săptămâni am fost la New York la o expoziție a civilizației europene din vechime (ultimii cinci mii de ani înainte de Hristos). 90% din exponate vin de la Cucuteni, Hamangia și alte locuri de pe teritoriul de azi al României și restul de 10% din Bulgaria și/sau Serbia, care în acele timpuri erau tot patria moșilor și strămoșilor noștri. Dacă aș scrie aici ce-am citit în cartea de aur a expoziției, adică impresii de oameni avizați, sau cel puțin relativ avizați (că nu merge un vânzător de la McDonalds să vadă o astfel de expoziție – eventual cu excepțiile cuvenite – dar care excepții confirmă regula), istoricilor noștri care ignoră total acea istorie ca fiind „a noastră”, le-ar fi rușine … o rușine infinită, dacă mai există rușine.
Și apropos de Uniunea Europeană, sunt sigur că aceasta va descoperi curând tezaurul inepuizabil al valorilor ortodoxiei noastre, singura țară ortodoxă care poate transmite aceste valori pe canalul latinității și că această descoperire, într-o Europă în curs de „deznaționalizare”, în sensul de pierdere a identității, îi va fi salutară. Cred în rolul providențial al României în acest context.

A. P. Care sunt după părerea Dv. cele două mari “nenorociri” prin care a trecut România ? Va rezista România la trecerea celei de-a treia “nenorociri”?
T. D. Cred că România a avut mai multe mari nenorociri decât două. Și a trecut prin toate, și va mai trece și prin altele. Să ne rugăm să nu fie multe.


A.P. Acum când gripa face ravagii printre nații, Dv. afrmați că “nu de moarte mă tem, ci de Inviere”; pentru a ieși din impas, câte “exerciții de înviere” faceți pe zi ?
T. D. Chestia cu gripa este „o boală de dânșii inventată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”, cum ar fi scris Eminescu, de fapt nu criticând religia, cum greșit încă se interpretează, ci anumite abuzuri din partea laturii umane a instituțiilor acesteia.
Eu de când mă știu, în fiecare iarnă/primăvară era gripă. Pe atunci gripele nu aveau nume, și o gripă nu băga spaima-n nimeni, deși atunci, ca și acum, o gripă mai dădea în complicații și mai mureau unii. Nu cred că gripa face ravagii nici azi, chiar dacă e aviară, ovină sau porcină sau umană, pentru că statistic vorbind, la nivel de proporții de populație, azi mor mai puțini oameni de gripă decât acum 50 de ani sau 200-300 de ani.
Nu cred în teoriile conspirației universale, dar nici nu pot să nu disting între manipulare de opinie și atitudine și cinste.
Rugăciunea, ca exercițiu de înviere, este parte a unei stări ființiale, nu este, nu trebuie să fie un act ocazional. Deci nu facem exerciții de înviere o dată, de două, trei ori pe zi, ca gimnastica de dimineață, ci exercițiile de înviere sunt parte din starea de veghe a spiritului.

A. P. “Caut un om printre milioane, dar nu pe oricine”; să fie acesta “singurul lucru” care-l procupă pe Theodor Damian ?
T. D. Căutarea omului adevărat este egală cu căutarea lui Dumnezeu. Iisus Hristos a fost și este omul deplin, adevărat. Căutându-l pe Dumnezeu în adâncul ființei tale, te cauți pe tine. „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”, spune un vechi poem, zicere ce sună atât de fidel cu venirea în sine a fiului risipitor când a zis „scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu”. Cred că această căutare/regăsire de sine care începe în suferință și continuă în mod voluntar, conștient și deliberat este misiunea existențială a fiecăruia dintre noi…

A. P. “Moartea caută oameni”, spuneți Dv. într-un poem, dar vor veni acele zile când “oamenii vor căuta moartea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei”(Apocalipsa 9.6). Să fie aceasta doar “o simplă speculație aplicată la moarte” ?
T. D. Așa scăpăm de moarte. Din păcate, moartea e singurul nostru ceas deșteptător.

A. P. „... curge mult dor/ și dorul mă doare// așa stau și studiez dorurile/ pe fețele și în mersul oamenilor/ se vede dorul după față/ și mersul după dor”. Care dor poate să doară mai tare ? De când ați început să studiați această disciplină ?
T. D. Întotdeauna suntem departe de ceva. Fie fizic, geografic, fie spiritual.
Dar dorul cel mai mare e de natură spirituală. E dorul de tine însuți. E dorul de cel ce-ai fost și de care te-ai îndepărtat, e dorul de cel ce-ai vrea să fii din nou și nu mai poți, sau ți se pare numai … Cred că studiez dorul de când scriu poezie, de pe la 12–13 ani. Dorul din poezia de mai târziu era ascuns în poezia de-atunci. Atunci nu-l realizam. Acum îl realizez, dar probabil că încă nu deplin. Sper să fiu însă pe cale.

A.P. “Nimic nu e la întâmplare”; a venit timpul să vă pun ultima intrebare: ce întrebare ați fi dorit să vă pun și nu v-am pus-o ?
T. D. Sunteți un interlocutor formidabil. Nu numai că toate coordonatele acestui interviu le-ați construit din și pe baza reflecțiilor mele poetice, dar la urmă v-a venit și ideea năstrușnică și originală de joc al întrebării. Dragă coleg, (alternez aici formulele persoanei a doua plural, cu singularul), poate că aceasta ai vrut. Să mă opresc aici și să mă bucur de „iscodirea” ce cu măiestrie mi-ai făcut, și să mă gândesc pe mai departe ce mai era de iscodit și la care mi-ar fi plăcut să răspund.

Îți mulțumesc,
Aurel Pop.






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!