poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3832 .



Intermezzo I (Aurora). Aura lui M. Mincu și Baphometul rosicrucian
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-02-15  |     | 












Complexitatea romanului autobiografic Intermezzo provine din încercarea prozatorului Marin Mincu (sau a protagonistului Martin) mai întâi de-a reforma epicitatea românească modernistă și postbelică, în structurile ei de profunzime, apoi și de-a transcede prin “practica semnificantă” a scriiturii sale întreg materialul furnizat de propria viață. Aura (Aurora) lui va rămâne cel mai enigmatic și fascinant personaj din proza românească, alături de mitul androginității eroilor prozatorului Mircea Eliade, ori al cuplurilor inseparabile la Gustav Meyrink (contopite în “Baphomet” – Îngerul de la fereastra dinspre Apus).
Nu mai mult de cincisprezece ani – de la începutul adolescenței, când făcea liceul “Radu Greceanu” din Slatina, până când a avut șansa extinderii activității sale universitare și științifice în Italia – constituie baza erotismului carierei sale artistice și de formare ca om. Imediat după lecturarea cărții Intermezzo I (Aurora), simțindu-ne captivii universului juvenil dintre anii 1958-1973, nu știm exact dacă aparența de jurnal propriu-zis (al Aurorei, mai puțin al lui Martin) ar fi o avanscenă pentru vreun roman de dragoste dintre ei, ori dimpotrivă, dacă subiectul epic romanesc derivă, printr-un exercițiu de sinceră oglindire în el auctorială, dintr-un deziderat al autenticității depline a scriiturii. Prozatorul, fiind dublat de criticul literar M. Mincu, s-a mândrit întotdeauna că nu recurge la ficțiune, sau la artificii narative pentru a-și păcăli publicul. Acceptăm varianta primatului jurnalului în fața tramei narative ficționale. Nu putem însă afirma, decât cu rezervele de rigoare, faptul că Intermezzo ar fi un roman-jurnal, dată fiind calitatea problematizării evenimentelor, altfel spus presarea periodică a planului nonfictiv în malaxorul metatextului. Cel mai paradoxal detaliu al structurării acțiunii este acela că în Intermezzo I (Aurora) – după cum ne îndrumă aluziv subtitlul – firul epic se străduiește el însuși să răsară, fără amestecul paternal și voința mimetică a autorului de-a trezi materia scrisă la o viață a ei proprie.
În toate celelalte trei părți ale tetralogiei Intermezzo – volumele al doilea, al patrulea și al treilea – vom regăsi același principiu: himera dispariției auctoriale, imediat ce actul scriiturii s-a celebrat. Moartea autorului-sacerdot se petrece, exact după modelul cathabasis-ului, la o masă de taină cu cititorii viitori, în fața foii, a mașinii de scris. Orice fapt de viață poate fi transpus dacă îndeplinește condiția enunțată, adică în urma filtrării substanței care vine din a patra dimensiune, cea a “miezului realului” – cum îi plăcea lui M. Mincu să definească universul său nonficțional. Tot ce-ar fi balast, scriptural vorbind, se vede eliminat, șters, îndepărtat, pentru că vederea ascuțită a publicului receptor oricum poate ucide instantaneu nonvaloarea estetică.
Reformarea epicității postbelice ține, întâi și-ntâi, de căutarea notei definitorii a plăcerii destăinuirii naratoriale – parte componentă a vastului proiect pentru reabilitarea postmodernă a oralității discursive, ce-l frământă la modul fizic pe Martin, chiar și-n ipostazele inerente ale prelungirii izolării-n turnul de fildeș, prin exigențele cenzurii ceaușiste. Cel puțin, ca personaj care ia cu asalt Cetatea, cu instutuțiile și oficierea de ritualuri cotidiene (familia, școala, biblioteca, facultatea, cariera de profesor, publicist și scriitor, ca viitor soț și tată), protagonistul nu se vede altfel decât un Don Quijote asaltat, în ciuda tinereții când își începea istoria personală – la nici douăzeci de ani, când debutează cu un articol polemic la adresa lui N. Manolescu în “Gazeta literară”, oficina U.S.R. în 1964 – de seria neîntreruptă a probelor existențiale. Competitiv printre colegii de liceu și facultate, Martin se complace să aștepte ceea ce-i rezervă destinul, fără a se precipita în cursa de urmărire a intereselor meschine. Chiar dacă nici prin cap nu-i trece să cadă în misoginism, fiind după cum se știe un adeversar convins al acestei chintesențe pentru toate orgoliile masculine, pe la sfârșitul studenției sale, Martin observă strădaniile uriașe ale colegelor de la Litere, frământate de gândul măritișului, pentru a-și face buletin de București și a evita cât mai repede întoarcerea-n provincie: “Azi m-am uitat la toate colegele de grupă cu mare atenție. Toate sunt niște biete ființe docile ce așteaptă un soț norocos prin care să rămână în capitală; ele nu înțeleg sfânta gratuitate a spiritului și a amorului. N-ar putea să iubească pe cineva dezinteresat [...]”. [1] Ca tânăr intelectual, protagonistul nu se îmbată niciodată cu apă rece, fiind conștient că dacă vrea să devină un universitar de seamă, poate să scape oricând de himera Cetății Dâmboviței (ce nu va fi pentru el nicidecum un Canaan, ci locul haraciului “țării turcite” barbiene, spre deosebire de Târgoviște), fie prin varianta începerii activității la orice universitate din țară, fie prin cea ideală, posibilă – câștigarea prin concurs și a unui post vacant de profesor dintr-un mare oraș european. Așadar, studentul Martin se vede, în perspectivă, deținând ca intelectual frâiele cunoașterii, pâinea și cuțitul atât ca scriitor, publicist, cât și ca viitor universitar.
Toate aceste premise ne dau certitudinea că asistăm la dezvoltarea epică a unui Bildungsroman – ce va sta la baza scrierii primelor două volume intitulate Intermezzo (publicate în 1984, respectiv 1989) – și că jurnalul se combină cu memoriile, anii de începere a redactării întregii cărți autobiografice fiind mai probabil cei de la sfârșitul facultății. Presimțirea unui climat al destinderii ideologice, chiar atunci, din anii 1966-1967, îl motivează pe autor să redacteze cu regularitate pagini de jurnal. Datorită faptului că la sertar mai avea destule însemnări, încă de când fusese licean în orașul natal Slatina, scrisorile Eleonorei și însemnările Aurorei, recuperate și prin analepsele sau pasajele memorialistice, se va constitui o a treia parte din paginile modulul epic intitulat “Jurnalul lui M.”; iar în paralel cu viața de liceu și studenția lui Martin mai există un jurnal, feminin. Acesta, intitulat “Jurnalul lui A.” (A. sau Aurora fiind protagonista întregii acțiuni din Intermezzo I), de mai mică întindere, ar fi o amplă analepsă, pentru că începe din anii de liceu pe care i-a parcurs viitoarea prietenă și colegă de an universitar a lui Martin. Performanțele ei de patinatoare și de alpinistă – la o vârstă adolescentină, respectiv a tinereții – alăturate deșteptării feminității impetuoase – sunt relatate strict cronologic, în “Jurnalul lui A.”, neomițându-se arătarea defectelor ei fizice și comportamentale. Pasiunile vieții sale, fără de care nu poate trăi, ajung să fie “muntele”, “gheața patinoarelor”, “scrisul” și... “tu” [2] – adică Martin. Aurorei, încă din liceu îi plăcuse să fie prima la învățătură din clasă, dar și la distracții, întrebându-se intens de ce nu poate găsi un partener onest, sociabil și prezentabil, ci doar jumătăți de bărbați ideali. Nehotărârea de a-și alege partenerul pentru toată viața, conform tuturor standardelor intuite de la vârsta adolescenței, constituie un catalizator important al acțiunii întregului volum Intermezzo I (Aurora), nu doar pentru ea, ci și pentru Martin.
În cel de-al patrulea capitol din “Jurnalul lui M.” – care urmează capitolului al treilea din “Jurnalul lui A.”, pentru că aceste două mari segmente epice se înlănțuie unul pe altul, într-o succesiune atemporală – aflăm ceea ce (nu) așteaptă de la iubire Martin: “Aș vrea să întâlnesc acea femeie aptă să mă iubească pentru mine însumi, pentru spiritul și puritatea mea, pentru liberul meu arbitru, ce nu se pleacă în fața nulității infatuate. Să mă iubească pentru că simte că în jurul meu respiră alt aer, acel aer pe care îl respiră doar păsările mari poposite pe piscurile izolate, de unde li se deschide vasta perspectivă a unor spații largi, imense, ce le domină prin singurătatea și orgoliul lor. Să mă iubească numai pentru bucuria că eu exist, că am șansa să exist cu acest egocentrism exacerbat și că ele pot fi lăsate din când în când să mă mângâie și să-mi ogoiască aleanul singurătății. În fond, ce ai tu în afară de orgoliul și singurătatea ta, mă întrebam astăzi când dădeam cotul la Bărăție, după ce-am trecut pe la anticariat și-am mai achiziționat un volum ferfenițit din memoriile Marchizului de Sade. Ce să faci tu cu aceste însușiri ce nu-ți oferă nicio satisfacție decât aceea de a fi tu însuți, de a te simți unul și indivizibil, de neatins ca un bulgăre de diamant ce se ascunde în noroiul întunericului mineral, din care n-are cum să iasă spre lumina capabilă să-l pună în evidență, ca strălucire și valoare. « Să fii tu însuți », iată o frumoasă utopie prin care îți construiești o cuirasă de Don Quijote, împotriva prostiei și a compromisului; dar viața trece pe lângă tine fără s-o trăiești, fără să te bucuri ca ceilalți de fructele din grădina aceasta, fără să simți pulsul ei de sânge și sudoare acră. Amant pur al cărților; te strecori printre eroinele lor, dându-le notă de trecere din când în când și abandonându-le după o lectură; te-ai viciat încât confuzi viața cu cartea și de câte ori vrei să povestești ceva, recurgi la cărți, cum observa astăzi A. Nu știu de ce mă atrage fata asta, deși e foarte puțin din ceea ce mi-aș dori eu ca femeie sau ca amantă, dar e greșit când spun « mă atrage » pentru că mai degrabă ea este atrasă de mine; văd că-i place să stea lângă mine la seminarii și să fie atentă, chiar suspect de atentă, pentru cât poate ea să mă înțeleagă, la ceea ce spun eu. O surprind interesată, uneori repetă vorbele mele cu entuziasm și atunci îi strălucesc niște luminițe albastre în ochii ei de claun, da, iată, am găsit termenul exact; ea are o figură de claun manevrat de sfori, atât de neprevăzute mi se par în general reacțiile ei, când râde în hohote puternice, bărbătești, ca și când altcineva ar râde în corpul ei care este plăpând, mărunt, astfel că nimeni nu reușește să-i noteze prezența, ca femeie, oriunde s-ar afla; [...] Mă rog, pe mine nu mă deranjează; a devenit un fel de ucenic, un fel de « învățăcel » al meu care stă toată ziua în preajma mea cu gura căscată, ca și cum mie mi-ar ieși pe gură numai porumbei de aur, ba chiar mă observ constant că îmi face bine că cineva se interesează de persoana mea”[3] .
Marin Mincu nu descrie realitatea, ci Realul, pentru că aceasta și este scopul creației literare, tentativa plonjării auctoriale în “pliurile” sau “miezul” fierbinte al acestui alt univers, deloc lumesc și deloc ficțional. Temeinicia realist-mimetică a portretului fizic și comportamentului Aurorei poate fi pusă la îndoială, fiindcă discursul prietenului ei Martin este pigmentat de la început cu superbia, verva, abilitatea unui cuceritor autodafé a posturii de îndrăgostit. Când se face aluzie la “grădina” hesperidelor, înseamnă deja că alegerea mărului de aur (a Aurorei) a avut loc. Din unele rânduri metatextuale pe care le vom cita imediat, putem controla dacă există un presupus caracter epistolar în cele nouă capitole masculine de “jurnal al lui M.” – dat fiind faptul că prin ele doar se străjuiesc, nu sunt sufocate prin vreo forță elocutorie, ori persuadare acele opt capitole sau bucăți ce formează “Jurnalul lui A.” Însă fiind un document autentic – livrat la un moment dat protagonistului Martin – acest jurnal al Aurorei trebuie receptat, de la început până la încheierea sa bruscă, stupefiant de tragică – ca o prelungire a interogării masculine, sau drept un răspuns dincolo de limitele ființei umane la chemările iubirii mistuitoare. Nu trebuie luate ca atare, strict metaforic și descriptiv, înțelesurile figurate din “piscurile izolate”, “cuirasă de Don Quijote”, “claun”, “păsările mari”, “bulgăre de diamant”, “altcineva ar râde în corpul ei”. De fapt, Martin n-o batjocorește pe Aurora, ci folosește arcanele limbajului ocult și inițiatic, care se bazează pe abolirea individuației și accentuarea pragmatică a cultivării Baphometului, a uceniciei în spirit – de la maestru către neofit, într-o reciprocitate care nici nu mai face diferență că unul dintre ei ar fi bărbat iar celălalt femeie: “este o confirmare că nu sunt atât de searbăd pe cât îmi par, că statutul meu de retras, de neînțeles poate fi considerat de cineva un lucru grav, că oricum există ceva demn de atenție în personajul pe care mi-l construiesc cu atât efort, macerându-mă înăuntru cu voluptatea unui samurai dotat cu cele mai rafinate metode de autotortură. Școala mea de singurătate și orgoliu începe să creeze discipoli (fie și în fustă, dar A. pare mai degrabă hermafrodită, pentru că se îmbracă stereotip în pantaloni de trening și, din această cauză, n-ai cum să constați dacă « formele ei de expresie » feminină există cu adevărat sau au fost substituite cu cele masculine), chiar dacă unii mă bârfesc și m-arată cu degetul ca pe un individ comic. Un filosof nu poate avea decât o prezență ridicolă, comică în existența comună, fiindcă actele și gesturile lui sunt întotdeauna discrepante, răsturnate, față de mentalitatea obișnuită de comportament. Principalul este să nu te simți tu ridicol, ci puternic, imbatabil, de neclintit în spațiul tău interior, pe care trebuie să-l aperi cu violență de intruși, de invidioși, de carieriști, de curve, de agresorii de profesie.” [4]
Cele două pasaje citate – în care este vorba de iubire, singurătate, portretul dinamic și parcă dinamitat al Aurorei, apoi se tâlcuiește paradoxal violența sa discursivă ca afinitate cu alteritatea spiritului ei feminin – apar datate “miercuri”, adică stau sub semnul trecerii sub tăcerea hermeneutică. Mercur (Hermes) seamănă cu zeul egiptean Thot, tocmai prin proprietatea comună, exclusivă față de restul lumii, a manevrării tainei divine deținute de ei. Marginile oricărei scrieri ermetice (experimentaliste) constau în transcrierea gândirii originare, a unui Logos ce poate să rezoneze și în sufletul inițiaților, cu un singur amendament: să fie abolită clipa când s-ar produce o simplă și vulgară înștiințare (des-tăinuire publică). Cunoașterea de sine a lui Martin prin intermediul Aurorei reprezintă prima etapă a vieții și iluminării sale. Prima tinerețe este vârsta la care unul învață de la celălalt, jucându-se, tatonându-se. Neîncrederea pe care o reclamă atât Martin, cât și Aurora în toate cele șaptesprezece bucăți de jurnal împletit al lor – câte numărăm a avea Intermezzo I (Aurora) – nu-i cauză suficientă pentru “despărțirea” îndelung anticipată prin atâtea prolepse, care va tot plana ca sabia lui Damocles deasupra Baphometului (chipului bicefal, de “hermafrodită”) chiar de la fericita lor recunoaștere.
Pentru a ne lămuri asupra conștientizării discursului epic, practicat de romancierul Marin Mincu, atunci când își întrerupe starea fie de “fragilitate” fie de “revoltă” a viziunii artistice, cităm dintr-un articol al său publicat în “Viața românească” (nr. 5-6/ 2000), inclus în volumul Fărâme critice (2005): “Eu scriu dintr-o permanentă revoltă. Revolta ființei mele față de incapacitatea dată de a nu-și putea depăși limitele. [...] De aceea cred că n-am scris un rând fără ca acesta să poarte pecetea acelei pulsiuni interioare eruptive în afara căreia scriitura nu poate fi omologată. Poezia e singurul mod pe care nu pot să-l practic fără a proba visceral această stare de urgență a ființei. Chiar și așa-zisele texte « experimentaliste » au fost totdeauna scrise în această transă platoniană. Când nu-mi vine această stare de urgență, uneori trec chiar și ani fără să mai scriu un vers. În asemenea situații, mă golesc/umplu cu reziduurile scripturale ce poartă, deja din 1984 titulatura Intermezzo. Chiar și aici nu pot să exprim acele jeturi interstițiale fără să fiu traversat de o stare specială; nu pot să (mă) scriu decât împins de un resort secret al textualizării, înscris ereditar în gena noastră antropologică.” [5]
Bucuria transmisă subliminal, jubilarea subconștientă a poetului Marin Mincu contrastează cu trezirea lucidității de prozator. A scris numai trei romane în întreaga sa carieră: Intermezzo (în patru volume) și cele două romane italiene Jurnalul lui Dracula (în 1992, primind imediat premiul Carlo Betocchi “Città di Piombino”) și Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidius (care a obținut Premiul Național pentru Roman în 1998). Nu s-a discutat aproape deloc în critica românească – pentru că italienii n-au beneficiat până astăzi de-o traducere a tetralogiei Intermezzo – despre strânsa relaționare subtextuală, despre simultaneitatea scrierii atât la Jurnalul lui Dracula cât și la Intermezzo I (Aurora) și Intermezzo II (Grazilella). Numai George Popescu și Octavian Soviany au elaborat două monografii despre Marin Mincu, publicate în anii 2000 și 2002, la editurile Eminescu și Gramar, unde putem să găsim premisele acestei ipoteze. Întrebându-l personal, în numele masteranzilor de la Universitatea “Ovidius”, acum peste patru ani, pe autorul Morții la Tomis dacă acest roman are caracter autobiografic și mesaj polemic programatic, Marin Mincu mi-a dat de înțeles că nu-i exclus să aibă și una și alta, însă mi-a atras atenția că ar trebui o atenție sporită pentru ca acest lucru să fie corect depistat la interpretarea lor. Mai degrabă prefera să nu fie deloc sesizate, decât să se greșească prin punerea lor pe tapet. Nelipsind de la toate lansările de carte din Constanța – mă refer în primul rând la premiera publicării acestor romane italiene de către Polirom – când au luat cuvântul în repetate rânduri Marina Cap-Bun, Lăcrămioara Berechet, Mircea Þuglea, Alina Ologu, Corina Apostoleanu și chiar soția Profesorului, Ștefania Mincu – am remarcat accentul pe care Marin Mincu, și-n lecturarea unor pasaje romanești, îl punea pe sesizarea revoltei interioare ce-l făcuse să (re)scrie jurnalele printr-o identificare de ședință psihanalitică atât cu Vlad Þepeș, cât mai ales cu Publius Ovidius Naso, care ar fi posedat ei înșiși o doctrină stoico-zalmoxiană și respectiv rosicruciană.
Tentația postmodernă și transmodernistă, de-a descifra enigma istorică prin raportare la individualitatea omului actual – inversând axa temporală și înfigând în trecut ancora receptării și a juisării creative – se constituie ca un experiment literar sui generis încă din Jurnalul lui Dracula, replică avansată pe tărâmul epic față de Levantul lui Mircea Cărtărescu. Acest jurnal sau re-scriere biografică pledează nu numai asupra ideii destinului de excepție pe care l-ar avea Vlad Þepeș chiar înainte de anul 1456, ori îndeosebi după întemnițarea sa de către Matei Corvin. Faptul că a fost scris concomitent cu primele două volume intitulate – poate și într-o directă raportare onomastică față de el – Intermezzo (volumele I și II, 1984-1989), corelat cu indiciul naratologic evident că rolul catalizator îl are Mephisto, și alături de modelizarea actanțială Faust-Don Juan, ne conduce spre o concluzie: toate aceste aspecte sunt recurente, similare și în Jurnalul lui Dracula, însă dintr-o altă perspectivă, de palimpsest. Pe cine copiază Aurora ori Graziella din Intermezzo I și II dacă nu pe contesa Dracula, Elisabeta Bathory? Ori invers.
Raportarea “noii scriituri” la atmosfera epocii medievale sau antice (la civilizația egipteană și cea greco-romană) va fi frecventă și în continuarea italiană, Jurnalul florentin. Există aici un personaj feminin, o contesă italiancă foarte asemănătoare cu o Circe modernă, dar și cu o Lucrezia Borgia rediviva. După o întâlnire în vila ei, personajul-narator fuge imediat, spre a se salva ca bărbat, pentru a nu-i fi eclipsată personalitatea. Moartea la Tomis este și roman de dragoste: Aia, nepoata lui Decebal îl va iniția pe Ovidius resuscitându-l din boală, prin tandrețea îmbrățișarilor, abia mai apoi și-n ritualurile sacrificiale pontice, osiriano-zalmoxiene. Intermezzo III și IV comunică cu jurnalul lui Ovidius prin “pliuri interstițiale”, datorită laitmotivului Baphometului (sau prin “scriitură androginică” – după cum remarca Octavian Soviany, vorbind despre Intermezzo II).
“Jurnalul lui A.” din Intermezzo I (Aurora) nu poate fi considerat drept antimodel (dacă aduce mult cu proza lui Anton Holban) pentru scriitura și gândirea optzeciste din “Jurnalul lui M.” La o adică, “Jurnalul lui A.” prezintă foarte multe similitudini cu “Jurnalul lui G.” contopit deplin în structura compozițională a romanului Intermezzo II (Graziella) – de parcă Aura lui Martin (Baphometul nefiind încă desăvârșit) care moare ori este textualizată la sfârșitul cărții din 1984, va renaște în întregime prin actantul feminin G. (Graziella), chiar și sub aspect discursiv, nu numai ca simplă prezență fizică.

NOTE:

1 M. Mincu, "Intermezzo I (Aurora", editura Polirom, Iași, 2007, p. 156;

2 Ibidem, p. 159;

3 Ibidem, pp. 156-158;

4 Ibidem, p. 158;

5 M. Mincu, "Fărâme critice", editura Pontica, Constanța, 2005, pp. 294-295.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!