poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6882 .



În sfârșit avem poveste. E de ajuns?
articol [ ]
la Andrei Ruse Colecția: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2010-01-26  |     | 











Să fii romancier la nici 25 de ani pare să nu mai constituie un lucru atât de dificil. În ultimii cincisprezece ani tinerii au produs romane serioase, scrise în cultul fragmentarismului, intelectualizate la modul feroce și violente. Un experimentalism bine venit care, în general, făcea inhalații din două perioade ale literaturii ruse și americane. Ca să vezi cum se reunesc polii opuși pe teren românesc, acest Nou Ierusalim etc etc. Așdar, inspirația a fost stimulată puternic de romanele beatnice americane și de noua proză rusească, cea de după semi-dezmembrarea Imperiului Sovietic. Bineînțeles, intelectualul român fiind alăptat de la complexul culturii mici, nu s-a mulțumit cu pastișe sau adaptări, ci a asezonat totul cu o puzderie de referințe culturale. Să nu mai zică nimeni că trăim într-un fund de lume, de parcă nu exact culturalismul ăsta forțat, à outrance, ar fi marca înregistrată a Europei de Est.

Ca să fiu sincer, am luat cu scepticism în mâini romanul Soni (Tritonic, 2008), mai ales că adună 250 de pagini. Andrei Ruse e un tânăr model 1985, extrem de activ în lumea literară internautică. La un moment dat a construit un site literar, Rocultura, care a ajuns să fie mai accesat decât părintele său, Hyperliteratura lui Marius Ianuș. Soni e o carte cu copertǎ neagrǎ pe care apare o junǎ cu brațele desfǎcute în chip de aripi și privind cu un zâmbet oarecum zen în sus. Chiar dacǎ mottoul este luat din Jack Kerouac, Andrei Ruse a fabricat o carte diferitǎ de ceea ce fǎcuserǎ pânǎ atunci tinerii romancieri români. Romanul lui are poveste, e scris rapid și pigmentat cu situații și replici spectaculoase, inteligente. Dupǎ treizeci de pagini, scepticismul s-a dizolvat. Mai ales cǎ, deși eroina principalǎ suferǎ ba de SIDA, ba de cancer, expresia nu devine niciodatǎ pateticǎ. Asta m-a surprins, pentru cǎ-l știam pe autor din volumul de poezii blackjob, apǎrut la Vinea în 2007. Acolo era un poet printre altele și al Bucureștiului, frustrat de urâțenia unui oraș pe care totuși îl iubește și refugiat într-o dispoziție chill-out. Acum, însǎ, el suferǎ o metanoia auctorialǎ. Romanul lui este fluent, viu și inteligent.

În primul rând este încurajatoare tonalitatea minimalistǎ. Adresarea este fireascǎ și are aerul unui jurnal de blog. Conteazǎ foarte mult ca mesajul sǎ ajungǎ la cititor rapid și nedenaturat de învolburǎri descriptiviste sau filosofarde, care sǎ demonstreze „mǎiestria” scriitoriceascǎ.

Tânǎra Soni își conștientizeazǎ boala ca pe un vierme ce o bântuie de la nord la sud. E o persoanǎ normalǎ, cu gusturi cam prea elevate pentru un funcționar, și cu o capacitate de autoanalizǎ neverosimilǎ. Meditând asupra bolii, reacția ei este una retoricǎ: „astea nu-s preocupǎri pentru o puștoaicǎ de 26 de ani”. Deci totul îi pare „un coșmar de cǎcat”. Acestea sunt clișeele de început, care mi-au accentuat disperarea de cititor profesionist. Am mai descoperit apoi cǎ bolnava absolvise Filosofia și cǎ fusese adepta drogurilor și a experiențelor sexuale bi. Dupǎ șocul provocat de diagnosticarea bolii, Soni își revine și se pune pe treabǎ. Nu zic cǎ Andre Ruse nu ar cunoaște sufletul feminin, dar multe comportamente ale eroinei sunt creații ale fanteziei masculine. Așa sunt fazele cu capul ras al tinerei. Odatǎ îi cere unei amice s-o lingǎ pe țeastǎ, ceea ce îi declanșeazǎ un orgasm apoplectic. Altǎ datǎ îi dǎ voie unui vânzǎtor de la sex-shop sǎ-i ejaculeze pe craniu. Însumarea aventurilor ar pǎrea un teribilism multiplicat dacǎ printre ele nu ar fi inserate parabole care schimbǎ perspectiva. Soni își cautǎ Constantinopolul propriu, precum solii trimiși de bizantini asediați de turci sǎ cearǎ ajutor papei și care, aflând cǎ n-o sǎ capete nimic, se întorc sǎ moarǎ împreunǎ cu concetǎțenii lor.

Existǎ un filon dostoievskian, de dezbatere și revoltǎ metafizicǎ, și altul cinic pânǎ la bufonerie, ca la, sǎ zicem de dragul comparației, John Kennedy Toole. Soni practicǎ terapia organizǎrii premature a morții, ceea ce o exaspereazǎ pe amica ei: „nu știu cum oamenii ca tine se pot îmbolnǎvi de ceva. Credeam cǎ și bolile au demnitatea lor”. Când patetismul dǎ târcoale, este alungat cu o fandare iscusitǎ. Cele douǎ prietene se îmbrǎțișeazǎ disperate: „dacǎ am fi fost într-un film, probabil pe fundal ar fi început o melodie ca lumea”.

Înaintând pe teritoriul minimalismului, Soni începe sǎ ținǎ un jurnal de blog. Romanul devine o împletire de ficțiune cu autoficțiune. „oamenii trǎiesc pentru lucruri simple”. Este prima notație a blogului. Trecuți prin sita privirii unui canceros, oamenii provoacǎ lehamite. La fel și șeful suprem: „dumnezeu? dumnezeu ne urǎște pe toți”. Faptul cǎ fiecare frazǎ începe cu literǎ micǎ diminueazǎ zvâcnetul teribilist al afirmațiilor. Dar, cum am spus, frumusețea romanului se gǎsește în umor și în ideile originale. Scǎzând zilele primei copilǎrii, zilele de muncǎ și orele de somn, Soni ajunge la concluzia cǎ a trǎit efectiv 7 luni. Scena vizitǎrii unui magazin de pompe funebre e demențialǎ. Mai întâi șoferul de taxi care e de pǎrere cǎ boala i se trage tinerei „de la prostia aia de otv”. Apoi patroana de sicrie cǎreia i se solicitǎ un coșciug în dungi, verde și alb, șocatǎ și de solicitare, dar și de dorința viitoarei posesoare de a proba produsul în magazin. O bunǎ vânǎ de regizor, aș zice.

Anarhismul lui Chuck Palahniuk pândește la orice colț, mǎcar ca ipotezǎ de lucru. Boala devine un accelerator de viațǎ, așa cum era greierele lui Ion Bǎieșu alergând pe discul de pick-up. Soni ajunge sǎ trǎiascǎ pǎtimaș: sex, droguri, shopping și, bineînțeles, completarea blogului personal cu panseuri bǎtǎioase.

Știu cǎ imediat dupǎ publicare, cineva, într-o recenzie, a funționat ca un fel de spoiler și a dezvǎluit finalul. Asta l-a supǎrat cumplit pe junele autor, întrucât ar fi afectat vânzarea cǎrții. Mie îmi plac spoilerii și, în plus, nici nu cred cǎ Soni își trage farmecul din surpriza de la final. Surprizǎ care nici nu este atǎt de mare. Un doctor îi inoculase eroinei un cancer fictiv și aceasta, din dorința de a trǎi intens ultimele luni, își face rost de un HIV. Final ratat, senzaționalist în opinia unora, parodic în viziunea autorului. Orișicât, numai romanele polițiste își au centrul de greutate plasat la sfârșit. Și încǎ doar cele proaste se bazeazǎ pe o asemenea strategie. Surprinzǎtor pentru mine a fost cǎ, deși de o bunǎ bucatǎ de vreme întregisem și eu corul celor care își doreau un roman cu story puternic, fǎrǎ îmbârligǎturi, dupǎ lecturǎ mi-am cam schimbat pǎrerea. Asta nu înseamnǎ cǎ mi-aș dori întoarcerea la dantelǎriile stilistice și metafizice ale romanelor șaptezeci și optzeciste. În niciun caz! Dar nici rețetarul școlilor de creative-writing americane, rǎsfrânt și asupra Europei, nu are niciun chichirez. Pentru cǎ, în cele din urmǎ, conteazǎ mult mai mult inovația narativǎ și stilisticǎ, decât povestea în sine. Povești avem toți, însǎ nu suntem capabili sǎ le spunem altfel. Doar din story nu iese un roman.

Soni și autorul sǎu sunt însǎ mai renumiți pentru altceva. Încǎ înainte de lansarea volumului, scriitorul și-a fǎcut reclamǎ furibundǎ. Metoda principalǎ a fost lansarea de mass-uri. Cum deschideau computerul cei din lista de messenger a lui Andrei Ruse, cum mai primeau, cu scuzele de rigoare, știri despre viitorul roman. Dupǎ care a urmat crearea blogului Soni, unde era notatǎ orice micǎ observație privitoare la roman. Pe mulți dintre cei implicați în viațǎ literarǎ chestia asta i-a enervat și sâcâit. Romancierul, cunoscut fiind ca om pǎtimaș, și-a motivat marketingul agresiv prin lipsa de promovare din partea editurii, de care s-a și dezis public ulterior. Elegantǎ sau nu, metoda a dat roade. Prima ediție s-a epuizat destul de repede. Cumpǎrǎtorii, pare-se, au fost mai cu seamǎ tinerii, ca sǎ nu spun tinerele. Dupǎ mine, deși nu mi-a cerut nimeni pǎrerea, autopromovarea agresivǎ este un bluff. Una este sǎ participi ca autor la lansǎri și lecturi publice, alta este sǎ te propui tu ca talent, dacǎ nu ca geniu. Una este sǎ dai cartea ta cuiva, alta este sǎ vorbești cu insistențǎ și încântare despre ea. E mai rǎu decât dacǎ o mamǎ ar ieși în stația de autobuz și ar începe nitam-nisam sǎ-și laude copilul, cǎ ce frumos și nemaipomenit este el. Dar ǎsta e blestemul autorului român. Într-o literaturǎ lipsitǎ de mecanisme de promovare, de agenți literari și de o bunǎ conexiune cu publicul, se ajunge la situația ciudatǎ ca volume sofisticate sǎ devinǎ best-seller-uri peste noapte, iar cǎrți dinamice și vii sǎ zacǎ prǎfuite. Întrebarea persistǎ: cum e mai bine? Sǎ epuizezi tirajul sau sǎ încerci sǎ rǎmâi elegant pe cât posibil? Din dilema asta nu se iese: ori devii autor vestit și vândut, ori rǎmâi un aristocrat anonim.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!