poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3790 .



Stai, trenule! Confesiunile dogmatistei, între faliile păcatului și abisul sfințeniei
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2009-12-31  |     | 



Volumul „postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei” (ed. charmides, ninpress, 2009), al poetei Moni Stănilă cuprinde, după cum observă Claudiu Komartin, simultan o sinteză și o depășire a douămiismului. O voce poetică vrednică de încredere, după Șerban Foarță, pentru că deține „întemeierea” devenită raritate între poeți. Octavian Soviany adaugă, pe coperta IV, calitatea ridicării, „cu un puternic timbru personal”, a autobiografismului „la demnitatea fabulei existențiale, peste care planează aburul unui tâlc metafizic”. „postoi parovoz” se traduce prin „stai, trenule”. Cântecul rusesc ce a inspirat volumul, redat introductiv în traducerea lui Șerban Foarță, este emblematic atât pentru primul capitol, cu același nume, cât și pentru întregul tripartit: „postoi parovoz”, „Dogmatista” și „RASputin”. Oprirea invocată în cântecul rusesc este un preludiu al rememorării originilor și arătării de sine, în fond, al schimbării minții (metanoia).
Moni Stănilă mizează pe surprinderea, în miezul unei filmări aproape uniforme a detaliilor cotidiene – saturate de o „voalare” existențială – a unor reacții punctiforme în care pulsează o exaltare a chipului lăuntric. Subversionarea măștilor, a straturilor de obișnuințe și derulări mecanice are loc într-o manieră directă, neprefăcută, nelipsită de firesc, candoare și ingenuitate: „întâlnirea asta ne rulează în ochi ca un film/ dimineața o să îmi ții haina/ și o să îmi spui/ ar fi timpul monica ar fi timpul/ să fim mai serioși” (dimineața cu tine). Înghețarea clipei are un rost de activare a părții contemplative, ce survolează viața ca întreg și întâmpină judecata cu „darul lacrimilor”: „în orașul ăsta/ pe strada Frunzei/ aud un cocoș cu țipăt puternic/ mâinile mele înțepenesc pe carte” (strigătul cocoșului (1)); „o secundă îngheață la strigătul cocoșului/ și îmi revăd copilăria/ în nopțile în care ei tac/ se judecă lumea” (strigătul cocoșului (2)); „când îți așezi protector palma pe pântecul meu/ lacrimile mele sunt porumbul de la masa/ cocoșilor albi” (strigătul cocoșului (3)).
Poezia excelează prin instantanee pline de farmecul discret, pictural, al jocului între întoarcerea spre sine și venirea spre celălalt, joc meandrat și adâncit de reflectări reciproce: „prietenii ne vor face cu mâna tai-tai/ iar noi vom spune/ mai faceți un tur al orașului/ că e frig tare frig aici la înălțime” (piesă nordică); „îți amintești cum ceafa mea îți încălzea vârful nasului/ cine sunt eu ce caut cu tine/ îmi place uneori/ să mă ascund sub scară/ înfășurată într-un prosop de bucătărie/ nu te grăbi” (în mintea mea dansăm).
Peste tot respiră naturalețea și familiaritatea cu cuvintele și lucrurile, în care tensiunea contrastelor și sesizarea legăturilor ascunse se developează cu grație: „am săpat lângă părul din spatele grădinii/ și am așteptat ploaia/ ca să umple gropnița cu apă dulce” (cântec); „s-ar putea să urc spre Siberia/ nici o piedică nu mă mai poate opri/ prin mine/ furia trece încărcată de câmpuri magnetice/ nimeni nu mă poate convinge/ am să despic în două drumurile/ ca să alăptez puiul de leu” (sub castani); „ochii tăi sunt mozaicul lui Rupnik/ pieptul meu stârvul în care se întrec ciorile” (scrisoare de împărați).
Lumea contractată în privire se sincronizează cu pumnii strânși. Încordarea și frica, părăsirea și adversitatea sunt survolate cu o sensibilitate lipsită de încărcătură resentimentară: „ochii lui scormoneau ca o mână/ și ce o să fac de mâine dacă fug cu tine/ o să ne caute poliția/ unde o să ne ascundem// el îmi desena ca întotdeauna/ o să mergem într-o casă la mare/ n-o să te găsească nimeni/ nimeni n-o să te caute” (fugă la mare); „cercul se închide în fiecare punct/ lumea e mică/ ne răsturnăm în ea/ și abia acum putem descoperi/ urmele celor care vor trece seara/ pe pușkin cu pumnii strânși (ce știu ei?); „eram dușmanii noștri/ și singura căldură era în plămâni/ nu te îndepărta prea tare” (scurt); „vedem totul și simțim puțin/ ca două ciocănele frica ne bate în spate/ ne înghite pădurea” (despre lucrurile personale).
Partea a doua, intitulată „Dogmatista”, este introdusă de un text al lui Alessandro Boffa cu privire la îmbinarea de sfințenie și păcat din tabloul lumii. Tocmai imaginea unei lumi scindate este sursa unei abordări realiste, în sens creștin. Realitatea se cere aici privită în mod „dublu”: pe de o parte, are loc centrifugarea și fărâmițarea inerentă dată de „uitarea sau refularea chipului”, pe de alta „re-întemeierea”, punerea în criză a însăși „aneantizării”, prin „întoarcerea refulatului” sau irizarea tainei.
„Dogma” înseamnă pentru Moni Stănilă viață resuscitată de „șocul” revelației divine, viață manifestată în implicitul atitudinal, mergând până în planul reactivității fiziologice, și nu formalism orb sau magic (a se vedea deosebirea pe care o face Pavel Florenski între dogmatică și dogmatism): „în blocuri seara/ oamenii mici/ înghesuiți între ziduri// ninge/ aud cum luna pârâie deasupra mea/ dimineața devreme/ când dorm toți liniștiți/ tot mai aproape de șosea// încă se mai poate să ningă în urechile mele/ ca în peștera lui Ilie din Teba” (încă se mai poate); „parcă urc parcă duc după mine tot noroiul/ orașului// de undeva ar trebui să răzbată vocea ta/ de undeva ochii tăi dau mici semnale luminoase” (întotdeauna cu frică).
Complexitatea relațiilor umane deturnate comunicării este recuperată în „nevăzut”, în chipul unei coborâri „cu ochii închiși”, pe scările blocului (posibil, o transmutare în urban a misterului chenozei), și „atingerea sfințeniei” ce conferă o consistență resurecțională sângelui/spiritului: „partea în care cineva bate la ușă plângând/ cerându-și iertare n-a fost/ niciodată în filmul ăsta/ și fiecare zi e doar reluarea// în filmul meu niciodată bucuria întoarcerii/ doar o vorbă transmisă prin altcineva/ dimineața devreme/ când ochii coborau închiși scările blocului/ doar atunci o mână grea și rece mi-a trecut prin păr/ ca un plâns de bătrân/ și-am simțit cum sângele mi se rarefiază// câteva grame în minus/ și-aș fi trecut prin voi cu palmele/ subțiri atingând aerul roșu” (câteva grame).
Viața, cu blocajele și derapajele ei, apare pe alocuri ca un joc de păpuși, iar circulația spiritului, o „trecere a vântului prin sticlă”, un glissando în care „împământenirea” se regrupează în „transportul” senzațiilor: „mama e o păpușă de cârpe la fereastră/ țip bucuroasă sar și arăt cu degetul transparent/ îi simt mirosul printre mingi și biciclete/ mama nu mai e în spital/ își flutură mâneca atunci când/ vântul trece prin sticlă” (pe aceeași stradă); „mi-am strigat mama iubitul/ nu auzea nimeni și eu alunecam în holul conic/ ducând cu mine mirosul de pâine prăjită” (nișă).
Conștiința condiției de hotar a vieții răzbate în strigăt și se prelungește în desenul pe materialul propriu „transparenței”: „nu suntem nemuritori îmi vine să strig/ nu suntem nemuritori scrie pe sticlă degetul” (dogmatista). Întâmplările și dorințele cotidiene („ieri dorința s-a răsucit ca o șurubelniță/ în creier” (subiecții)), ca atractori existențiali nu rezistă timpului, imponderabila smereniei fiind marca lucidității în fața evidenței perisabilității „chipului acestei lumi”: „în timp întâmplările își pierd efectul/ devin fotolii în care te scufunzi/ îți acoperi genunchii cu mănușile/ și te gândești că până la urmă/ viața nu înseamnă mare lucru” (reload). Înstrăinării de sursa divină a convertirii limitei și a răsturnării fericite de situație i se contrapune, paradoxal, iconomia bolii. În aceasta se inserează renunțarea la zbaterile sterile, împăcarea și liniștirea: „numai eu sunt în perfuzii de câțiva ani/ iar în pântecul meu e liniște ca-n cer” (nu am născut pentru nici un bărbat).
Nostalgia omniprezentă înseamnă, în fond, prezentificare în spirit a unui relații supuse distanțării spațio-temporale: „îl privesc printre frunze și fructe și viespi/ plânge duios de parcă ar trece/ vântul prin camere goale” (poem). Ființa iese din uitare și devenirea se sustrage plafonării o dată cu recuperarea vocației donologice: „o să crești/ o să crești încontinuu și la anu’/ cămașa asta o să fie numai bună de mine” (la pescuit).
Partea a treia, intitulată RASputin, este flancată de un alt moto, al lui Céline, referitor la prisosul de iubire ce rămâne, în chip tragic, ca o comoară îngropată în interioritatea ființei.
Soarele apare ca însemn heraldic al poeticității cuvântului-lumină: „un soare cu dinți mi-am construit lângă casă/ pe ușă cum făceau strămoșii/ mi-am construit un soare în areolă” (de două ori mai în spate). Păstrând cuvântul ca „nor” în vecinătatea cotidianului, antena autoarei înregistrează omogenizarea periferiei și centrului într-o lume în care avântul entropic și, corelativ, înstrăinarea progresivă metamorfozează îmbrățișarea în încleștare: „suntem străini și purtăm în noi/ scârba pentru orice sistem// fără bani în centrul europei/ încleștarea asta nu e îmbrățișare// e un gest sinucigaș calm calculat/ de parcă/ ne-ar toarce cu nepăsare/ o mâță neagră și oarbă în poală” (încleștarea asta nu e îmbrățișare).
Cu toate acestea, forța de străpungere duhovnicească rămâne disponibilă și eficace câtă vreme omul se regăsește pe sine în legătură și împărtășire cu Dumnezeu: „acum eu/ guvernez din umbră//fiindcă sunt floarea din colț/ care sperie mulțimile/ când bea cu Dumnezeu la masă” (Ras/putin).
Savoarea uitată a ascezei este redescoperită în vremea de acum prin „accident medical”, boala dezvelind prin corp panorama unei măcinări interioare și urgența „redescoperirii” sufletului: „trezvia nu mai e o treabă ascetică/ devine un accident medical (…) șoseaua – toate arsurile din corp/ vorbesc între ele/ cântă/ mai întâi despre întâmplări banale/ apoi trece din lento în allegro// până macină totul” (accident medical); „e atâta lume în încăperea asta/ ochii mei caută un spațiu gol/ un punct de sprijin// (…) o mie de colțuri colorate (…) se lipesc de trupul bolnavului/ și îi caută sufletul” (ceva îmi crește în cap).
Cauza „erodării” existențiale stă, nu în ultimul rând, în „maturizarea forțată”, falsificată prin conformarea la desacralizarea și implicit obnubilarea „chipului divin”, redus la un artefact: „mi-e frică să mă ridic în picioare/ de acolo lumea pare mare și rea/ Dumnezeu e privit ca hipopotamul vișiniu de pluș/ de care m-am agățat când ai plecat de acasă” (pup). Cu toate acestea, reducerea la absurd poate fi aplicată, și în poezie, ca o metodă a afirmării. De aceea, autoarea preferă înstrăinarea de sinele pietrificat și retrăirea miracolului copilăriei: „mă ridic agitându-mi brațele’n aer/ ies/ îmi strâng tâmplele cu genunchii/ simt în strânsoarea lor/ un obiect străin” (roșu); „am o lupă la geam și măresc cu ea/ chipurile care ies din cantina de vizavi” (spionez); „frumusețea mișcării/ la prima vedere/ anulează surplusul de carne (…) vine/ cu o totală lipsă de frumusețe/ și cu pretenția că îți dă tot” (miercuri); „acum fereastra-i prevăzută cu gratii ruginite/ tu nu ajungi în dreptul ei/ dar îmi vorbești prin gesturi/ pe vârfutile picioarelor// vreau să fiu un balonaș de săpun/ invizibil care trece prin toate ușile” (dnd).
Fluxul textual suferă o transparentizare progresivă în raport cu curgerea vieții: „astea sunt zile în care oamenii absorb/ aburii prin ochi prin nări prin mișcări (…) nu e nici un roman la mijloc/ nici o poveste serioasă/ nu-i nimic/ e bega tulbure care ascunde sub sălcii/ găleți plutitoare” (așteptând 132).
Personajul emblematic al volumului, „rasputinul”, omul „împărțit” între sfințenie și păcat, alternând la nesfârșit căderi și ridicări, se regăsește pe sine finalmente în gestul idiotului dostoievskian: „rasputinul/ ieșit din dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aranjat cu ochii mei// se lovește cu fruntea de inima lor și plânge” (alteori RAS putin).
Volumul de debut al Monei Stănilă arată o considerabilă maturitate artistică dublată de o sensibilitate ce își pune amprenta sa unică, sonoră, pe acest univers „pendulând între sfințenie și damnare” (O. Soviany), însă cu o dominantă tonală, în întregul alcătuirii, în eficacitatea spirituală a „dragostei”, al cărei abis mișcat de divin și impropriat prin răspunsul personal poate copleși până și adâncurile infernului propriu.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!