poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4636 .



Mașa și Extraterestrul
articol [ Carte ]
Nichita Danilov, editura Polirom 2005

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2009-11-23  |     | 



Bântuită de onirism, absurd, mito/logic, suprarealism, simbolism în continuă actualizare, magie cu efect multiplu, proza contemporană reușește să urce depozite subliminale în conștiință. M-am atașat de Nichita Danilov. De Bikinski. De Feofan și toate feofaniile lui, explozii de lumină, foc, conștiință, divin, intrări și ieșiri succesive din neant în vederea împlinirii acelui gol. Care gol? Golul suprem. M-am atașat de Mașa și Extraterestrul. Un roman în care modulele de fantastic contrabalansează realitatea. Echilibrul creat între absurd și rațional concentrează atâta forță câtă cuvioșie. Dialogul alternează dar face și trup comun cu monologul. Coaja treziei învelește oul oniric. Gălbenușul stărilor halucinatorii se păstrează proaspăt, bogat în substanță și bine legat în albușul cețos al realității. Umanitatea se travestește în animalitate sau invers. (De pildă, Evlampia e și femeia din vecini, ucisă de cel sortit după îndelungi chinuri, și capra Mașei care, alintată, devine Evlavie. Nu e nevoie de vreun efort pentru a sesiza înrudirea, cel puțin sonoră, a cuvintelor evlampie, vampă, vampir). Omul lui Danilov e extrem de sensibil la hărmălaia învelind pământul cu aura sa prevestitoare, parcă, a unei crize epileptice extinse la nivel planetar (De altfel e prea mult zgomot, prea multă vânzoleală în universul vostru. La voi până și peștii vorbesc prea mult... E atâta zgomot, atâta isterie!) Așadar, în modesta chilie a percepției personale, i-am înghesuit umăr lângă umăr pe Nichita Danilov și Matei Vișniec. De aici presupunerea că ar fi nu doar posibil ci și demn de tot interesul ca proza lui Danilov să fie pusă în scenă. Cumva sub forma unor module care își trag substanță și se dezvoltă unele din altele. Romanul lui Danilov e asemenea unei sfere sau unui ou. Cu scene concentrice ieșind una din cealaltă sau născându-se una în miezul celeilalte. Cu raza reprezentațiilor luminoase în scădere până la cocoloșul de întuneric de pe urmă - un pântece rotund ca un dovleac, plin de formule, cifre, triunghiuri, hexagoane și alte abstracțiuni – în care un nou Adam și o nouă Evă așteaptă ieșirea la lumină. Evident, într-o altfel de lume. Succesiunea aceasta de ou în ou sau sferă în sferă se poate parcurge, firește, în ambele sensuri.

Venit din deșertul incomensurabilelor depărtări, Extraterestrul aterizează, cu cizmele de gumă încărcate de praf nebulos și glod cosmic, în căminul Mașei. Am putea împărți romanul în scene ca funcții definite de reprezentările atribuite Extraterestrului cu valori în conștiință. Dar ce fel de conștiință mai poate avea un om care a pierdut totul? Probabil o bucățică din conștiința de clasă, obținută din conștiințele confiscate de la particulari și adunate grămadă, repartizată pe bază de tichet. O bucățică de moloz, o picătură de neant pătrunsă în organism în momentul gestației sau poate cu mult timp înainte (Feofan. Înălțare), după care urmează setea de a fi și degradarea ei, o naștere și o moarte, alți demoni în locul celui dispărut. Un du-te-vino continuu, dacă nu supus, cel puțin expus hazardului. Extraterestrul răscolește, scurmă în rană, poartă prin frământări, induce neliniște și îndoială, stârnește: va definitiva oare procesul de naționalizare a conștiinței, extinzându-l apoi prin internaționalizare, sau îi va declara nule efectele? Traseul parcurs de el are originea în stratul cel mai adânc, înnăscut și universal, care este inconștientul colectiv. Străbate apoi inconștientul personal, scoțând la iveală figuri din cele mai stranii care s-au infiltrat în trecutul refulat al Mașei și pe care refularea le-a mutilat mai ceva ca realitatea, înfigându-se adânc și sfredelind, asemenea unui tirbușon, mintea femeii.

Pe parcursul romanului, vizitatorul se dovedește a fi o entitate cameleonică, propunând o diversitate de jocuri în care fie driblează latura umană, fie o atinge în mod irevocabil. E când trecutul, când viitorul, întruchipându-i ba pe Dumenezeu, ba pe Antihrist. Vine din spațiul cosmic extrasufletesc. Pătrunde prin violare de domiciliu sufletul propunându-i (false) imagini protectoare, tămăduitoare. Ele sunt însă atât de încărcate de sens încât Mașa nu poate gândi prea mult asupra lor deoarece rațiunea sa, ca sumă de prejudecăți și limitări, cedează. Se străduiește peste puteri să facă ordine înăuntru și în afară, să șteargă stratul gros de praf - zgândărind spiritele culcușite cu anii – depus peste amintiri și mobile năclăite. Însă ordinea e adesea mai nocivă decât dezordinea, îi relevă extraterestrul: Ți se acrește de ea… Începi să te intoxici. Te acoperi de bube, te umpli de puroi. Puroi spiritual, se înțelege. Brusc, în minte se creează conexiunea cu afirmația care m-a cucerit instant și pe veci: desăvârșirea insignifiantului este mai toxică decât imperfecțiunea maximaliilor. Să citești sute și mii de pagini pentru a înțelege un adevăr simplu care tot nepus în practica zilnică rămâne, e ceva irosire. Dar asta e altă poveste.

Extraterestrul vine dintr-un empireu devastat în urma modernizării aplicate de intelect. Zeii au dat bir cu fugiții. Plictisit de monotonia lăcașului ceresc, coboară în căutarea unuia pământesc. Mașa îl crede și nu prea. Singurătatea, pe care ființa-i o emană, o leagă însă de el, peste voie, într-un fel dureros și iremediabil. Musafirul îi citește gândurile, răspunde întrebărilor abia formulate în minte, îi cunoaște pe cei care s-au perindat prin viața ei, îi știe trecutul și, pesemne, viitorul. Însăși amintirile lui se întrepătrund cu amintirile Mașei. Fiindcă în loc de ceea ce se numește în mod obișnuit piele, el posedă conștiință pură. Cunoașterea absolută. Și cunoașterea dobândită prin intermediari… Prin intermediul altor conștiințe. Vorbăria Extraterestrului e o explozie de artificii deschizând un număr copleșitor de sensuri, aidoma spicelor de culoare luminând pentru câteva clipe cerul întunecat dar care, cât ai clipi, dispar în neant. Versatil în pronunțarea rostului său, se metamorfozează nelimitat și necondiționat. Cum în contact cu omul capătă înfățișare umană, la fel de bine devine insectă în preajma unei insecte. Specimen care aduce mai degrabă a moluscă aeriană, a melc ce plutește în vid, poartă o cochilie extrem de sofisticată, alcătuită dintr-o crustă inexistentă. Un pai înfipt în conștiință, o lipitoare de suflet, suge și pleacă lăsând în loc pustiirea. Mașa e din ce în ce mai dependentă de el, de amenințarea pe care o presimte în nevoia lui de a-și împrospăta sângele mirosind a mâl stătut. Dar ceea ce curge prin venele acestei ființe himerice și inconsistente e mai degrabă decât sânge un fel de fum greu, cu efecte narcotice. Singur în eternitate, lepădat de cruci, icoane, credință, lepădat de sine însuși, se închină Nimicului înălțat la rang de dumnezeu, dar fără patimă ci doar așa, de dragul închinării. Într-un astfel de univers, pentru a obține moartea e nevoie de semnături, aprobări, formulare, proteste, amenințări. Treci printr-un adevărat malaxor birocratic pentru a înțelege, aproape de ieșire, că toți cei de la care a trebuit să obții dispensă nu au fost decât fantoșele propriului tău eu și ale propriei tale dorințe de a fi. Cine ratează dispariția totală, ieșirea spre neant, e pedepsit să ia totul de la capăt, încercând o altă existență prin animarea unui alt trup. Dar fiecare trup e un nou cazan de smoală. Cu alte cuvinte, iadul e chiar aici, pe pământ. Trupul e granița dintre lumi, portalul spre veșnicie, vasul în care sufletul fierbe. În trup, sufletele sfârâie ca niște clătite într-o tigaie. O mână nevăzută le aruncă în aer și le întoarce când pe față, când pe dos, ca să se rumenească bine. Urli, țipi ca apucatul și încerci să scapi de chin, să evadezi, dar încotro? Peste tot e pulbere și praf cosmic. Și în fiecare fir ești tu… Trupurile adăpostesc miasme îngrozitoare rezultate prin fierberea lor la focul neîntrerupt al instinctelor. Și totul se repetă până ce inamicul suprem, plictisul, se instalează chiar și în infern.

În lumea Extraterestrului înțelegerea înseamnă nebunie și deșertăciune. Fiecare adevăr conține și un neadevăr care-l roade pe dinăuntru ca un vierme. Individul e ceea ce e dar poate fi, la fel bine, și ceea ce nu e. Albul poate fi văzut negru și invers. Totul ține de impresie. La urma urmei aceste lucruri nu par a fi tocmai străine, deci n-au o natură foarte cosmică, extra terestră adică. Evlavia s-a extirpat odată cu glanda (de sub lobul urechii) care împingea sufletul spre credință. O singură entitate a rămas credincioasă pe toată planeta. Acum ea e bătrână iar glanda i s-a atrofiat de la sine. Mult timp a fost supravegheată îndeaproape. Se mulțumea să stea în cușca ei și să se roage în gol. Simțindu-i neputința, ceilalți o duseră în afara orașului și agățară cușca de un stâlp de sare, lăsând-o pradă soarelui și vânturilor. Acum, probabil, n-a mai rămas din ea decât o grămăjoară de cenușă amestecată cu oase, bucăți de piele și nisip, din care totuși continuă să se înalțe spre cerul gol aceeași umilă rugăciune, care nu folosește la nimic… Din când în când, din grămăjoara de cenușă, apar niște mâini împreunate, ce imploră îndurare. Nu sunt două, ci mai multe, care tremură în lumina amurgului.[…] O infinitate de mâini fumegă în amurg ca niște cârpe… Cam asta-i cu credința.[…] Niște mâini împreunate în gol. Detașate de tot ce-i trup și tot ce-i suflet. Niște mâini, nimic mai mult… Mâini neputincioase. Bolnave. Mâini care se roagă din reflex. După cum altele, aparținând probabil altor entități, răsar din alte grămăjoare și încep să joace cărți. Ce urmărește de fapt Danilov? Să reflecte falsa credință sau ravagiile rămase în urma demonilor provenind din cele mai neașteptate colțuri și care s-au folosit de toate mijloacele de ruinare a ființei? Poate că și una și alta. Oricum, țintește de felul său, cu rafinament și exactitate, mai multe obiective deodată. Și-apoi, cu sau fără voie, poetul se dă la iveală. Asemeni oricărui om inteligent, stăpânește finețea plus dozarea ironiei și umorului: dacă indivizii s-au vindecat de credință nu același lucru se poate spune despre dependența lor de alcool; chiar și așa, cu toate măselele smulse, se descurcă prin turnarea licorii euforizante de-a dreptul în creier.

După ce mai perorează despre sensibilitatea materiei, vidul care există în fiecare, despre faptul că materia nu e decât o altă față a Demiurgului, Extraterestrul ajunge la descrierea sexului multiplu, dublu sau triplu, al celor de speța lui. Simpla existență al celui de-al treilea le satisface, automat, pe primele două: tirbușonul sofisticat și pâlnia spiralată. Cel de-al treilea organ, care își schimbă mereu înfățișarea, e o combinație stranie, un amestec ciudat de elemente yin și yang, un sex intuitiv de ordin metafizic, o rămășiță a substanței divine, un fel de organ social, politic, care ține loc de parlament, de guvern, de constituție și pe care, la o adică, le poate definitiv substitui.

Fantasmagoriile Mașei amestecă personaje reale și imaginare. Se încurcă în ițe cu ale bunicii sale, răposata babulea Tatiana. În viziunile lor apocaliptice, unde imaginația lui Danilov se alimentează pe sine ca un perpetuum mobile, bântuie același Ippolit Subotin însoțit de șobolănița cu cei doisprezece pui. Întrupare a Necuratului, Ippolit îngheață apa sau o transformă în fum. Apare în țintirim, la început de lună nouă, înarmat cu o doniță și o bidinea din care stoarce zahăr amestecat cu limfă, mulge mânecile unui halat alb umplând de puroi ugerele vacilor, preface cărțile de joc în lapte, deoache vitele. Deoache, de altfel, întreaga gospodărie: găinile se împerechează cu gâștele, aluatul nu mai crește, în cuptor mâncarea mucegăiește, pâinea e plină de ace, curtea se umple de păpuși din cârpă, falusuri din argilă și mucuri de țigară. Pe icoane urcă viermi groși cât degetul iar crucea se întoarce cu susul în jos. Pe de altă parte, șobolănița cu marsupiul plin de bancnote, însoțită de cei doisprezece ucenici, simbolizează opusul a tot ce înseamnă credință. Trezorerie materială ambulantă, vicleană și abilă, cu un excelent spirit de orientare și de apărare, este simbol al instinctului de a supraviețui cu orice preț. În funcție de gradul pericolului în care se află, ea crește amenințător în dimensiuni sau scade cu falsă umilință ascunzându-se în galeriile subterane care au împânzit, surpând într-o bună zi, întreg pământul. Inconștientul Mașei fabrică tot soiul de idei și vise, spaime și dorințe. Predominante sunt viziunile grotești ale împreunării cu bărbatul venit dintr-o altă galaxie pentru a-i alina singurătățile și râvnele neîmplinite. Nu poate renunța la imaginea celor trei țevi de plumb orientate spre pubisul ei de culoare aurie lăsându-se mai jos și mai jos, în timp ce testiculele de bronz răsună ciocnindu-se de genunchi și ciocnindu-se unele de altele, rotindu-se amenințător deasupra coapselor sale întredeschise într-o neobișnuit de tandră și melancolică așteptare. Eu sunt Dumnezeul tău, repetă neîncetat gândul Mașei declarația șerpească a Extraterestrului deghizat în salvatorul armoniei terestre, însărcinat fiind cu misiunea de decapitare a bărbaților, înmulțiți peste măsură și nejustificat.

Prin intropatie, îi oferă Mașei cunoștințe despre esența intimă a unei alte Mașe trăind în interiorul ei și pe care o influențează profund, alcătuind împreună un sistem colectiv, bază a unei participări demoniace. Rodul îndoielii semănate în sufletul femeii e pomul ale cărui fructe otrăvite iau proporții gigantice. Intrarea viziunilor în același malaxor cu realitatea generează confuzie și disoluție. Antagonice tuturor convingerilor, manifestările inconștientului par a se orienta către un scop, îmbrăcând un puternic caracter de personalitate. Motivele inconștiente își lărgesc teritoriul câștigând tot mai mult din terenul hotărârilor conștiente. Amintirile Mașei - miniromane în roman - suferă imixtiuni cu depozitele arhetipale. Memoria ei, asemenea unui automat cu punți asociative ascunse sau distruse, suportă dereglări majore, furnizându-i o aglomerație de chipuri, dintre care unele au existat aievea în timp ce altele nu sunt decât figuri simbolice transmise din generație în generație. Secvențele din copilărie se încâlcesc cu secvențele actuale, toate bântuite de babulea Tatiana, întoarsă din morți pentru a deretica în locul Mașei: Însăși casa în care locuise atâția ani devine pentru ea un simplu pămătuf cu care încearcă să curețe mulțimea de pânze de păianjen ce apăruseră în grajd. Ograda o ia drept un snop de fân și o pune în spinare plecând cu ea la cimitir. Nichita Danilov își perfecționează scenele suprarealiste până în cel mai mic detaliu. O Mașa-Mașă stă ghemuită în interiorul unei Mașe-ou în timp ce toate extremitățile Evlampiei se metamorfozează: ugerul îi palpită și se lovește de abdomen, în locul cozii îi apar două coarne, din fundul animalului se ivesc doi fetuși care împietresc. Apoi fetușii se transformă în capete umane, unul de bărbat, altul de femeie purtând însemnele unei orgii și care îi seamănă Mașei perfect. Din botul caprei curg litere amestecându-se cu tainul. Doisprezece șobolănași se înghesuie spre sânii femeii. În urma acuplării dintre Extraterestru și Mașa în dublă ipostază, săvârșite în trupul animalului, cei doi sau trei dacă nu cumva patru devin o apă și-un pământ, contrazicând un număr remarcabil de legi terestre.

Oricât ai fi pus în gardă de, sau familiarizat cu, travestiurile în te miri ce ale apocalipsei zgâlțâind tocul de scris, tocul de sub călcâi - care înaintează, se învârte, sare, se aprinde, sfârâie, îl sprijină pe Ahile - cum și toate celelalte tocuri – de sabie a apărării, de ușă - prin care înainte vreme intrai în siguranță și cu niscaiva detașare -, de ochelari – necesari, mai nou, pentru discernerea sau cernerea entităților antonime – nu poți să nu te temi, la ora închinării în fața imaginației umane și tuturor resurselor ei de împrospătare, de viitorul literaturii. Un va urma luminos, răstignit la vreme târzie pe un fundal negru, înțeapă ochii, stânjenește privirea. Un nou episod, alte (ce fel de?) cascade aruncând cititorul în toate cele trei sute șaizeci de direcții deodată. Va mai putea susura liniștit și limpede scrisul într-o albie netedă? Mă îndoiesc. Cei mici nu mai construiesc din lego animale și case ci portaluri spre alte dimensiuni. Între însușirea expresiei și pătrunderea ei distanța nu poate fi prea lungă. Ce fel de orizonturi se vor deschide dincolo de toate aceste portaluri, granițe, limite? Cea mai însetată și delicată dintre entități, cuvântul, absoarbe sentimentul religios în paralel cu ieșirea religiozității din tiparele prejudecăților, exprimând, tot mai apăsat, nostalgia izvorului.

Povestea vieții babulei Tatiana, ispravită într-o cutie de violoncel, a lui Ippolit Subotin – a căror forță le-ar putea conferi, la o adică, un caracter de sine stătător -, amprenta pusă de Mașa în hrisovul Extraterestrului lângă mulțimea de cifre roșii și albastre, triunghiuri, hexagoane și linii înscrise într-un cerc, rotindu-se toate și schimbându-și mereu forma și locul între ele, peisajul apocaliptic asistând plecarea vizitatorului cu toate celelalte șaizeci și nouă de trupuri în care s-a încarnat (în numele simetriei), probează originalitatea, forța și imaginația lipsită de teribilism a lui Nichita Danilov. Considerentele despre adevărul ros de câte un vierme al neadevărului (Dacă ai vedea cum arată adevărul ți s-ar face părul măciucă… Eu am văzut și m-am făcut neom), despre nonsensul jindului după libertate câtă vreme fiecare atom din alcătuirea umană e legat de un altul, nu sunt decât oneste ridicări pe vârfurile picioarelor, subordonate foamei de a ști, în starea ei cea mai pură, și curiozității nealterate a ochiului lăuntric. Subordonate, poate, și ochiului de afară care ține morțiș să arunce o privire dincolo de fâșia de pământ despărțitor, prin portal, peste orice zăgaz, dincolo de orice limită, margine, graniță. Doar, doar va găsi el un mijloc să mai amâne, să mai rămână, ori dacă nu, cel puțin o cale prin care să se descotorosească de teama orbirii. Dar peste toate cele se înalță glasul lui Feofan: Ce ne-a fost dat să aflăm, am aflat. Ce nu, nu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!