poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2985 .



Despre apocalipsa artei
articol [ Polemica ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2009-08-25  |     | 



Arta a fost și este dintotdeauna o temă frivolă, o temă care incită la dialog, la războaie, la controverse, la descătușarea propriilor pasiuni și chiar, la moarte. Un studiu despre moartea artei nu știu dacă va ajuta cuiva, însă sunt sigur că odată pusă problema morții acesteia vom intra pe tărâmul iluziilor și al deziluziilor. Este adevărat, mulți artiști au încercat în diferite moduri să definească arta, iar o serie dintre ei, după ce au atins pragul succesului și-au îndreptat preocupările spre a o ucide.
Este arta un obiect care poate fi ucis? Este ea un modul în apocalipsă? Cine sunt cei care fac arta și cine sunt cei care o ucid? Iată doar câteva întrebări pe care mi le pun cu privire la această problemă. Esteticieni precum Marcel Breazu, Anton Webern, Paul Klee, Herbert Marcuse, A. Toffler, J. McHale, Ion Pascadi, Roger Pouivet și mulți alții au avut în preocupările lor și intenția de a defini, într-o măsură sau alta, arta, raportul acesteia cu socialul și civilizația modernă, cu semiotica, scoțând astfel în evidență, obiectul și subiectul estetic.
Deși există nenumătare studii care au ca model de plecare o anumită perioadă istorică, totuși, cred că aici, mergând pe linia cercetătorilor creștini, primul document despre sacrificiile artei și pariurile acesteia în raport cu lumea, este Biblia. Fără îndoială, că această teză poate fi contestată dar, dacă aruncăm o simplă privire în primele pagini ale Cărții, îl găsim pe Creator în fața artei sale, iar mai târziu, pe același Creator îl găsim martor la prima crimă din istorie, crima lui Cain, fiul lui Adam, care îl omoară pe fratele Abel.
Aici am putea spune că, dacă s-ar avea în vedere un dialog despre moartea artei, aceasta își are punctul de plecare din intenția autorului. Însă în cazul biblic Autorul nu avea în intenție moartea dintre cei doi frați, ci odată cu descătușarea cunoașterii, odată cu ruperea fructului oprit, El a lăsat arta să se desfășoare sau să aibă cursul ei, adică istoria ei.
Existențialiștii și fenomenologii sunt de părere că, dacă un lucru este prins în istorie, acesta va avea cu siguranță un sfârșit, o finalitate. Însă, care ar fi finalitatea artei, unde se termină ea? Într-o conferință susținută recent la universitatea ieșeană „Al. I. Cuza", Roger Pouivet s-a prezentat în fața studenților cu o carte în care el deschidea dialogul despre felul cum este sau poate fi definită arta. El pleacă de la câteva definiții oferite de alți esteticieni care au avut în discuție opera de artă.
Iată cele câteva exemple, pe care filosoful le dă atunci când definește arta: „Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii; Arta este o stare de spirit; Opera de artă este expresia sinelui de către artist; Opera de artă este donația invizibilulu în vizibil; Opera de artă face vizibilul vizibil; Opera produce sens; Opera este dincolo de sens; Opera de artă este o întâlnire; Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă oricărei alte experiențe; Arta este ceea ce se expune: opere, instalații, performance-uri, cărnuri, excremente, cadavre, prostituate. etc.". Toate aceste definiții, filosoful le „împrumută" din lecturile pe care le-a făcut din autori și critici de artă.
Ceea ce este aici de remarcat este faptul că, deși cele de mai sus se pretind a fi câteva definiții, găsim printre ele încercări de a defini finalitatea operei de artă, adică moartea acesteia. Dacă avem în vedere definiții date de-a lungul vremii, vom găsi cu surprindere că gândirea contemporană este cea care are ca subiect moartea artei iar, dacă am arunca o simplă privire prin galeriile lumii vom vedea că, pe bună dreptate, autorii au ca subiect moartea, nu una de natură calmă, așa cum era ea prezentă la plasticii clasici, ci una în desfășurare apocaliptică. Prezența tot mai flagrantă a cadavrelor în opera de artă, de dragul de a face artă, mă trimite spre ultima definiție a operei de artă, pe care autorul menționat aici a oferit-o studenților ieșeni.
Din punctul meu de vedere, opera de artă trebuie să consume poetic „carnea" și nu să facă din aceasta punct de desfășurare, punct prin care „vizibilul se face vizibil".
Sunt sigur că poziția mea poate fi contestată însă, există și autori care sunt de părere că cel care folosește moartea Celuilalt, aici fie că vorbim de cadavre umane, fie că vorbim de cadavre ale animalelor, poartă în opera sa un angajament estetic și, de cele mai multe ori, și unul social. Părerea mea este că, dacă angajamentul rămâne doar la nivel de teorie estetică, nu atacă deloc intenția consumatorului de artă însă, în momentul în care această angajare a devenit socială, atunci, autorul are ca intenție distrugerea conceptului operei de artă, folosindu-se astfel de moarte, actul lui fiind unul apocaliptic.
Condiționarea psihologică a receptării operei de artă este impusă de grupul din care vin autorii și atunci, când aceasta nu este compatibilă cu trăirile mele, suport mutații conceptuale. Arta intră în declin atunci când poartă cadavrul ca pe o doctrină, atunci când ni se bagă pe gât ca o pastilă, atunci când devine drog din rău. Arta trebuie să aibă în vedere frumosul și binele, ea trebuie să ne completeze accesibilitatea la lumină și nu să reprezinte un proiect de distugere.
Întrebările care s-ar ivi aici ar fi următoarele: în ce măsură intenția autorului este totuna cu moartea operei de artă sau în ce măsură o operă de artă, care îmi exprimă moartea, mă dezechilibrează, de unde pornește acest dezechilibru și până unde se îndreaptă el? Este o astfel de operă cu adevărat intenția autorului, altfel spus, își dorește autorul să distrugă arta distrugând, astfel, și publicul căreia i se adresează? Este artistul un sinucigaș? Dacă da, atunci obiectul și subiectul lui estetic este în raport cu mintea, temerile, sentimentele lui, nu neapărat și cu ale mele, el reușind astfel să se distrugă pe el și, totodată, să distrugă generația din care vine.
Dar ce facem cu cei care refuză generația artistică? S-a spus de foarte multe ori că există, în raport cu intentia autorului și o intenție a generației. Dacă am lua în calcul ca intenție a generației, dorința de a distruge arta, prin prezența flagrantă a cadavrelor, cu siguranță arta gândirii contemporane se află pe masa de la morgă? Însă, o autopsie riguroasă, ne-ar arăta că arta a suportat lovituri putenice la nivel de concept și nu la inimă, spiritul râmânând astfel, să se nască din nou.
Cu toate acestea, mie îmi rămâne credința că arta cu A mare, prin oricâte intenții de desfigurare ar trece, nu va reuși să fie omorâtă de așa zișii artiști ai groazei, ai apocalipsei, deoarece ea își poartă lucrarea Celui care dintâi a suflat-o.Dacă în urmă cu aproape trei decenii esteticianul Marcel Breazu anunța în una din cărțile colective ale vremii că „nu poate să creadă în moartea artei", nici în „reducerea operei de artă numai la elementul ei estetic", eu sunt de părere că toate aceste încercări de a ucide arta vin din dorința egoistă a unor artiști de a ieși în afară trăgând după ei în istorie comportamentul sinucigaș. Toate aceste încercări de mega-artă pe care o serie dintre artiștii contemporani le asumă nu fac decât să slăbească orizontul publicului, implicându-l, pe acesta din urmă, într-o situație confuză. Dorința de a distruge miturile și de a le înlocui ascunde o frustrare personală atât a artiștilor, a politicienilor care de cele mai multe ori, contribuie la definirea operei sociale, a esteticienilor, care găsesc în artă doar o formă epistemologică.
Pe de altă parte, arta are cursul ei, desfășurarea ei, evoluția ei și de aceea artistul trebuie să aibă în vedere buna defășurare a artei asumându-și cursul, fie că acesta este unul democratic, de consum public, cu extindere, sau unul organizațional, de consum intim, cu închidere.
Nietzsche, când prin vocea profetului Zarathustra anunța moartea lui Dumnezeu, el nu se referea de fapt la scoaterea din lume a Cadavrului, ci mai curând, el voia scoaterea din biserică a cadavrelor care înșelau prin condiția de apostoli, o condiție de altfel confiscată, pe căutătorul de lumină.
Putem conchide cu ideea că „noua artă" despre care esteticienii vorbesc în ultima vreme este, de fapt, depășirea unei generații, trecerea în următoarea. Trecerea făcându-se fie cu tehnicile și utilajele deja existente, fie cu utilaje noi.
Ceea ce rămâne este arhitectura unitarului artei, din care până și „arta nouă" va face parte.

foto: B S K

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!