poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3962 .



Stilul și generația electivă (Gheorghe Izbășescu)
articol [ Carte ]
Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-07-14  |     | 



GHEORGHE IZBÃȘESCU este, în peisajul poeziei din ultimele decenii, un caz. Sunt izbitoare, mai întâi, similitudinile dintre biografie și destinul literar. Născut în 1935 în satul argeșean Lăicăi, de sub Leaota, a urmat liceul “Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște, după care s-a înscris la facultatea de Filologie, Secția Slavistică, a Universității “Al. I. Cuza” din Iași, spre a întrerupe aceste studii și a le continua, după un timp, la secția Limbă și Literatură Română, absolvind în 1970, la vârsta de 35 de ani. Este, apoi, profesor suplinitor în Viișoara și Oituz și ajunge la Liceul de Chimie din Onești, oraș în care se stabilește, fiind titular al catedrei de creație literară din Casa Pionierului, devenită, după 1989, Clubul Elevilor “Alecu Aslan”. Aici scoate, în 1990, o revistă intitulată “Zburătorul”, foarte apreciată la vremea ei. Tatonările, dibuirile, ezitările și întârzierea din biografia comună sunt de regăsit și în cea literară. Șaizecist prin vârstă, Gh. Izbășescu publică în 1957, în “Tânărul scriitor”, spre a-și produce adevăratul debut abia în 1979, în revista “Ateneu”, și a tipări prima carte la vârsta de 49 de ani, în urma câștigării concursului de debut al Editurii “Albatros”. Primele două volume, “Viața în tablouri” (1984) și “Garsoniera 49” (1985), favorabil receptate de critică, sunt de fapt două secvențe ale aceleiași cărți. În ele întâlnim un poet care se folosește de recuzita optzecistă (biografism, demitizare, deconstrucție, prozaism, spirit ludic, intertextualitate, metaliteratură, derizoriul cotidian), dublat cu discreție de un sentimental înclinat către ceremoniile lirice. Urmează opt ani de tăcere, autorul revenind prin “Coborârea din tablouri” (Ed. Plumb, 1993), “Ansamblul de manevre” (Ed. Plumb, 1993), “Melodrama realului” (Ed. Timpul, 1995; ed. a II-a, Ed. Marineasa, 1997), “Cântece de mântuire” (Ed. Axa, 1998) și “Mona-Ra” (Ed. Augusta, 2000), la care se adaugă antologiile de autor “Ulise al orașului (O trilogie: mica epopee apretată)”, (Ed. Plumb, 1994; ed. a II-a, Marineasa, 1998), “Mâna cu efect întârziat” (Helicon, 1997) și “Muza din tomberon” (Marineasa, 1998). Antologia de la Editura Vinea ( Melodrama realului, Prefață: Nicolae Oprea; Postfață: Ștefan Borbély, Editura Vinea, Colecția «Generația 80», București 2003, 276 pag.) este una de consacrare.

VÂRSTA mai mult decât argheziană la care publică Gh. Izbășescu prima sa carte ar putea stimula o paralelă, care ar fi, totuși, forțată, dacă s-ar căuta similitudini. Debutând cu poezii simboliste în “Liga ortodoxă” macedonskiană și recuzându-și, mai apoi, chiar “Agatele negre”, Arghezi traversează experiența călugăriei și a străinătății, dar își asumă existența și experiențele atât de insolite prin creație. Păstrând proporțiile, Izbășescu este, spre deosebire de Arghezi, un caz de eludare nu doar a unor stiluri (cel al sfârșitului de proletcult, cel al generației 60 sau al promoției 70), dar și a unei perioade existențiale. Redebutând în 1979 și publicându-și prima carte în 1984, Gh. Izbășescu face tabula rasa nu doar din ceea ce va fi scris și publicat până atunci, dar și din ce a trăit în chip conștient și, e de presupus, asumat. “Cazierul” lui existențial-literar devine pur și simplu alb (ca petele de aceeași culoare de pe hărțile geografice). El se poate prezenta, astfel, ca un optzecist prin opțiune stilistică, desfășurând un vast “ansamblu de manevre” (ca să mă folosesc de propria sa expresie), începând cu mijloacele parodicului, ale grotescului și ale deriziunii care-i dublează natura, totuși, contemplativ-melancolică și sfârșind prin vopsirea părului ori afișarea unei ținute tinerești și boeme, inclusiv a unui cult al prieteniei literare, spre a convinge controlorii că are bilet valabil pentru trenul acestei generații. Riscul pe care și-l asumă este acela ca poezia sa să capete o etichetă – iar ea o și capătă. Toți comentatorii creației sale văd în el un optzecist insuficient prizat de generația sa electivă, cei mai mulți căutând și cauzele acestei relative rezerve și găsind-o în natura duală a poetului. El este, prin urmare, un demitizant parodic, un histrion de sorginte livrescă, deconstructivist lucid și metodic, dar și un sentimental și chiar un romantic hiperbolizant pentru care poezia rămâne mai mereu o aspirație supremă. Un optzecist, aș zice, cu structură interioară de șaizecist, dacă asemenea observații ar avea o relevanță. Nu au – și aceasta mai ales atunci când a-l admite ca optzecist e o judecată de valoare. Cum pare a fi concluzia prefațatorului său, dl Nicolae Oprea, care-și încheie textul cu aceste cuvinte: “Unitatea de concepție, unitatea de stil, forța de construcție pe spații largi sunt calități incontestabile ale poetului separat doar biologic de generația optzecistă”. Se pare că poetul însuși are aceeași concepție. Creația sa este, oricum, în întregul ei, dar mai ales în forma în care o redimensionează în ultima sa antologie, produsul aderării programatice la un stil. Cu tot ceea ce se poate câștiga și cu tot ceea ce se poate pierde din aceasta: sincronizarea cu moda și, poate, cu gustul poetic în vogă, pe de o parte, și posibila înstrăinare de propria sa natură interioară ori strivirea elementului genuin sub mormanul de artificii, pe de alta.

POEZIA lui Gheorghe Izbășescu este, înainte de toate, unitară stilistic. Antologată, ea vizează “cartea singură”, esențială. Năzuința aceasta este romantică și deloc în acord cu dezideratele optzecismului, fapt pentru care este supusă deriziunii parodice, autoflagelante, dându-i-se conturul unei “epopei apretate” în care poetul este un Leopold Bloom al Oneștiului. Formula de ansamblu se bazează pe intertextualitate și vizează tensiunea dintre viață și text, cu insertarea ironic-demitizantă a mitului odiseic în cotidian și cu sesizarea arhetipurilor în varietatea informă a concretului. Mișcarea e dublă: de coborâre a mitului și de înălțare a realului. Totul e făcut cu grijă, prin aplicarea unei rețete simple într-un mod destul de complicat. Este o poezie lucrată atent, obstinat, purificată, măcar în intenție, de tresăririle sensibilității, fără spontaneități, de o luciditate rece, metodică. Dar adesea discursivă în exces. Modul spunerii, prozaizant ( realistic, autobiografic, demitizant) ca modalitate și poetizant (simbolic și chiar alegoric uneori) ca efecte, este mai important decât spunerea. Ingeniozitatea este dincolo de orice îndoială, textele sunt, adesea, produsele unui expert în mixajul realității cu livrescul: “Priviți-l: cu lanterna în mână a venit/ pe drumul public,/ pe întuneric a trecut podul de fier/ peste Trotuș./ Și acum umbra Scribului uriașă se vede/ peste cetate.// În cinstea lui semănăm globule-n pământ,/ În cinstea lui punem pe mesele de aur/ topuri de hârtie aduse pe sâni de fecioare.// Și frunzele de plumb ne nădușesc./ Și frunzele de plumb ne cer iertare./ Și frunzele de plumb ne aduc aminte/ de trufia cuvântului.// Viclenia ceții ornează muzeul./ Tăblițe cerate, papirusuri, pergamente:/ lemnul hăpăit de Combinatul Letea./ Hârtia a uitat cum arată o aureolă”. Aceasta e problema, acestea sunt procedeele. Poetul se imaginează amar ironic în ipostaza de “Ulise al orașului”, supunând deriziunii deopotrivă spiritul mic-burghez și propria sa calitate de călător și rapsod decăzut în condiția de scrib. În locul vârstei de aur a istorisirii de la curtea regelui Alcinous, scribul din Onești “apretează” epopeea derizorie a unei existențe amorfe, confuze, alături de Mirianida, o Nausicaa livrescă, mediocră și viclenită. Existența proprie și existența toposului anodin în care se consumă un soi de experiență inițiatică a mortificării prin luciditate și a regenerării prin iluzie capătă permanent o glazură mitologică prin care strigătului de suferință i se pune o înșelătoare surdină livrescă: “Ulise al orașului tău, intri într-o cafenea/ unde sirenele înoată în valuri de alcool,/ sufocându-se/./ Aici te gândești la ziua de 8 septembrie/ bine întinsă pe felia de pâine.// Dar scribul îți face semn să vii/ la măsuța lui: blăniță decrepită de cârtiță.// Și ești curios să-i vezi documentele de familie/ păstrate pân-acum în secret./ El însă cu creta însângerată pe scândura de cedru/ îți desenează mult râvnitul ștreang violet”. (Documentele de familie). Mitologizarea este însă, într-o oarecare măsură, și o cârjă lirică. La fel ca și dialectica mereu reluată a relației dintre real și ficțiune, semnificat și semnificant, viață și text. Poezia suferă uneori de prea multe mijloace și chiar de prea multă semnificație. Apare un alegorism cam facil al limitelor reprezentării stărilor genuine și a inefabilului în poem. Un text începe așa: “Toată noaptea m-a hărțuit poemul cât eu/ mă-ncovoiasem ca un arc peste mașina de scris” și continuă ca o mică fabulă a unei iubiri domestice, în care “poemul trăgea și el cu ochiul la Mirianida”. Îmaginea tinerei ar fi picantă, dacă n-ar fi prea căutată și prea îmbrăcată în figuri de stil, mici filosofări și precizări de nuanță: “Pielița-i azvârlea vâlvătăi, izvoarele roșii/ clincheteau în frunzișul cărnii cât chiloțeii fricoși,/ pe fotoliu, sub rochie s-au ascuns, iar ea, goală/ ardea ca o torță, așezându-mi-se pe genunchi”. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât, în ciuda îndemnurilor complice și interesate ale poemului, adresate pe un ton simpatic-șmecheresc, oareșicât cărtărescian (“«Hai, puișorule, curaj, gângurea el./ Altele la vârsta ei au și copii, spune/ cum naiba vrei să mă desăvârșești?/ Mușcă-i sânul, amușinează-i trupul cu buzele/ desfă-i picioarele-n pat și deodată înșurubeaz-o!/ În sângele-i virgin să-i vezi viața/ de dinainte de naștere.»”), poetul nu se manifestă decis, ca Ulisse găsit gol de fiica lui Alcinous pe plajă, ci rațiocinant, ca Emil Codrescu în fața Adelei, cu sentimentul unei duble ratări – în viață și în artă: “Neterminat poemul era gata să sară/ dintr-un secol într-altul dar mai aștepta, ascultând/ pe pielea imberbă perișori evlavioși cum exultă.// Cum muchiile scânteietoare-ale cărnii îi duc/ pe pajiștea stângace greutatea fizică a vederii”.
Volumele publicate după 1993 extind regia simbolică a “vieții în tablouri” din primele două, complicând semnificațiile prin filosofări presărate pretutindeni pe tema relației viață-text sau prin motourile lămuritoare din Gertrude Stein (“O viață care nu s-a scris, nu a fost trăită cu adevărat”) sau din Mircea Eliade, care vorbește despre degradarea, prin timp, a “instituțiilor fundamentale”, dar și despre posibilitatea de a reconstitui, în etapele mai importante, sinteza inițială. Ceea ce va fi având de făcut, în maniera ei livrescă, ludică și intertextuală, în care deriziunea și ceremonialul coabitează, poezia lui Gh. Izbășescu. Aducând un spor de maturitate, de profunzime, de tensiune și, mai ales, o consistență “epică” a scenariului, etapa a doua a poeziei sale îl coboară pe Ulise în cetate, în istorie, dar o istorie de valori echivoce, și îl proiectează pe scrib într-o “melodramă a realului” pe care, conștientizând-o, o depășește prin luciditate, amărăciune și asumare.

FAÞÃ DE scenariile micii epopei apretate a (inter)textualizării pe care le desfășurase ceremonios-ironic, încercând să împace metafizica și antimetafizica, volumul “Cîntece de mântuire” din 1998 pare a aduce o altă perspectivă, reprezentând o întoarcere la origini, la spațiul matricial al copilăriei, esențial și necorupt, înscris, în relație cu cel confuz al cetății Scribului, în sfera esențelor revelate în concret. Poezia de aici s-ar încadra într-o tradiție care poate începe cu sentimentul dezrădăcinării și al regăsirii de sine, exprimat în varii modalități de numeroși poeți, de la Goga la Pillat și mai departe la Ioan Alexandru și Gheorghe Pituț. Comentatorii au și privit-o ca pe o întoarcere surprinzător-benefică la ordinea cu adevărat gravă a existenței. Poetul urcă, blagian, în satul Lăicăi de sub Leaota, să reînvețe “poveștile uitate ale sângelui” și să-și regăsească memoria: “Satul meu crescut peste alt sat mai vechi./ Și printre buruieni:/ guri ca ugerele de vită vociferând/ despre lacul nesfârșit de oase înghețate/ din pâcla memoriei unde dedesubt frații mei,/ prefăcuți în lebede, pregătesc înaltele muzici”. Punctate ușor anecdotic cu vagi sugestii din Liviu Ioan Stoiciu sau Marin Sorescu, poemele sunt, de regulă, aspre, abrupte, grave, mai ales cele despre moartea tatălui și singurătatea mamei, cu ceva din imaginea cuplului tragic din Ioan Alexandru, dar și cu mici edulcorări stilistice:”Fiecare fereastră din sat e-o siflantă carcasă./ Doar la noi, storurile trase. Mama stă singură/ cu gândurile lipite de tata cum și el, singur,/ doarme cuminte, neîntors, în cavoul din cimitir”. Versurile acestea nu reprezintă, totuși, o abjurare. Din contră, sunt prinse și ele în regia simbolic-alegorică a “ansamblului de manevre” ce ar avea ca rost “adâncirea viziunii” prin metodă, astfel că, rupt, în antologie, în două părți, așezate în formă de prolog și epilog, volumul “Cântece de mântuire” devine rama epopeii. Livrescul e și el prezent, în imaginea copilului purtând pe frunte pecetea condiției viitoare, care include fantasma “vicleanului grec”, iar mântuirea e câștigată, cum altfel decât prin creația care devine punte peste neant:” Eu sunt un pod peste ape nevăzute/ pe care treceți voi dintr-o parte în alta./ Cântând și suspinând, cântând și suspinând”.
Cât despre apartenența poetului la optzecism, ea amintește, oarecum, de situația literară a lui Minulescu. Deși e poetul cu cea mai completă recuzită simbolistă, autorul “Romanțelor pentru mai târziu” nu este, de fapt, simbolist. Tot așa, recuzita de rigoare nu face din Izbășescu un optzecist autentic. Nu e nicio nenorocire! Mai important decât să fii optzecist (șaizecist, șaptezecist, nouăzecist, milenarist) este să fii poet. Iar Gheorge Izbășescu este.
_________________________

Gheorghe Izbășescu, Melodrama realului, Prefață: Nicolae Oprea; Postfață: Ștefan Borbély, Editura Vinea, Colecția «Generația 80», București 2003, 276 pag.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!