poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2742 .



„Fiat”-ul feminin, între trăit și netrăit
articol [ ]
recenzie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2009-07-11  |     | 









În volumele „Netrăitele” I (ed. Vinea, 2004) și „Netrăitele” II (ed. Vinea, 2008) Constanța Buzea lasă să treacă în cuvinte acel sânge al emoției estetice care se prelinge sau țâșnește dintr-o lume „asediat㔠de limite. Propriul sine devine, în registru confesiv, un motiv al oglindirii unei sângerări existențiale: „într-o zi am revenit cu coșul plin de vișine/ coapte, în adâncul oglinzii geamăna mea/ tocmai intrase și ea cu un coș de nuiele pe braț. / A luat ca și mine un fruct și fără să clipească/ mi l-a oferit. Sucul ca sângele s-a prelins/ de-a lungul oglinzii” (14), în câmpul dintre imaginar și real: „între imaginar și real/ închid ochii, ca între trăit și netrăit” (25). În acest spațiu lenticular faptul de viață își capăt㠄geamănul” textual: „Citind, aflu despre femeile/ care, cusând, se visează cu o carte în fața/ ochilor. Femeile care cos deșiră și ele un text/ ce la rându-i uimit le privește ca din oglind㔠(26).

Poeta „întârzie” și „învelește” caligrafic fluxul realității, cu aparențele sale haotice, în literă îngerească, semn al „atingerii” de o ordine metafizică: „Impresii notate cu migală, pe ascuns, / caligrafiate excesiv, ca pentru a întârzia/ și îndulci vacarmul de fond. (…) Ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice” (64). În acest prag se face simțită tot mai intens tensiunea între imaginația creatoare și implacabilitatea unor legi care par a „elimina” subiectul, sau cel puțin „îngroap㔠prezența sa spontană într-o neliniștitoare „absență”: „De câtă putere dispune copilul/ care contemplă o imagine. O imagine în care/ ar vrea să fie și el, dar din care lipsește, / eliminat, distrus de legi implacabile” (37). Constanța Buzea gestionează estetic tragismul balansului între febra cunoașterii și cea a neputinței existențiale: „Una este să știi și alta să nu poți. / Dar cum, și de unde atâta seninătate, / Doamne, și îndelungă răbdare în oasele/ ce ți se macină lent?” (49), o dată cu graficul succesiunii de apariții și destrămări, după formele unei echilibristici ascensionale: „sufletul meu iubește vorbirea/ ca pe o tragică neliniștitoare echilibristă/ pășind cu ochii legați pe firul nici măcar/ bine întins care duce la cer” (19).

„Insuficiența” verbală nu sfârșește într-o rătăcire incontinentă, girată numai de frică: „Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost frica/ și-am fi rămas pe loc?” (62), pentru că acolo unde se pierde „urma” sau slăbește puterea căutătoare a cuvintelor, rămâne conștiința tainei lui Dumnezeu care este, ea însăși, aflătoare și revelatoare: „Singure cuvintele nu pot întemeia/ în rămânere totul. Și pentru mine desăvârșit/ în ascuns este El găsind fără să caute” (10). Omul este ființa care se sustrage devenirii „formale”, se „oprește” să contemple „imagini-latifundii” (66), să dea noime „fiarelor fără de păcat” (9), conștiința „opririi” reflectând „suspendarea” judecății sub presiunea „limitei” neraționalizabile: „descoperi fasolea sugace și mazărea cum înflorește se uită după arac. Geniul lor lucrează, al tău s-a oprit și tace” (8). Omul, de cele mai multe ori, „nu știe ce face”: „Sufletul meu începe lin-nepriceput/ să te contemple, să te distrugă-n somn” (Dedicație).

În starea „chenotică”, în care „în sfâșietoarea absență rarefiindu-te, / rămâi să te mântui” (50), rugăciunea e „dâra” subiectului developată pe urma misterului: „Puțină rugăciune de-ar fi pe dâra uscată a melcului...!” (17). Acest mister inundă, pe de o parte, țărmul vieții cu „detașarea” „netrăitelor”: „îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri, / cu liniștea lor către nimeni” (44), pe de altă parte pulsează de noutatea „eshatologic㔠a țintei omniprezente și, totuși, împărtășită dramatic celor puțini, care o „iau cu asalt”: „Pretutindeni e cerul, / puțini vor ajunge acolo, / câtorva numai le va fi dat/ să vadă și altceva/ decât lumea rămasă în vale/ și valea ca o prăpastie/ în flăcări (59).

În „Netrăitele II”, raportul între trăite și netrăite se dezvoltă într-o perspectivă ce descrie „cuprinzătorul” transcendenței, totodată prezente și aflate mai presus de logica intervalului: „Între văzute le aproximez/ celorlalte locul, și umbra neștiutelor între/ știute. Nu la fel stau lucrurile cu netrăitele. / Niciodată după, nu printre, ci înaintea/ trăitelor netrăitele sunt.// Dumnezeiesc de vii, nu mă îndur să le ating, / nu ajung să o fac. Înaintez cu Totul, / ca o piramidă în expansiune lent intrând/ în Cer” (Tripticul numărării). Se simte și aici, chiar mai pregnant, acel „fiat” feminin care se oferă insuflării genetice: „Și uite începutul, copilul meu călare, / mesteacănul meu alb. Patru servi ai plutirii/ luminile ochilor în întuneric (Slava pornirii); „Sufletul tău încăpuse în sufletul meu. / Acolo era și timp, și loc, și iarb㔠(11 miniaturi ale plânsului).

Păstrând rafinamentul liniilor, suplețea unui gest care împinge „muzica lângă lumin㔠(Zămislirile), Constanța Buzea coboară poezia în concretul unei tragedii cu atât mai ample cu cât trece aproape neobservată până în momentul în care priveliștea se „mută înlăuntru”. Copilul avortat devine un personaj central, emblematic, al dramei existenței: „explozia/ cărnii materne, plătind prin uitare prețul/ unui inocent” (Tripticul cenușii (Tirania variantelor)), „memoria mut㔠(Tripticul îngerilor, „frison istovind paloarea îngerilor, trup închis în trup – perfecțiune pură, cântec de legănare oprit la jumătate” (11 miniaturi ale plânsului).. Tocmai ratarea „fiat”-ului devine esența tragediei, afectarea condiției „liturgice”: „copil refuzat, sufletul tău atins de har, / rămas între stâlpi cărora îngerii triști/ spre a te umbri, te primesc cu mâhnire din brațele mele” (Tripticul îngerilor), „nu ai de la mine, / nu am de la tine decât umbra în descreștere” (11 miniaturi ale plânsului). Pierderea irecuperabilă în intervalul istoriei dă pulsul orfic, neconsolat, al rostirii: „de negăsit numele tău înecat în cenușă”; „sângele meu orfan semănând cu o iarbă de fier”; „lacrimi de cuarț voi înfășa în cenuș㔠(Tripticul cenușii (Tirania variantelor)). Absența lui difuzează în substanța vieții angoasa paralizantă a înstrăinării: „Un câine roz istovit/ alergând este sufletul meu fără tine prin/ grădinile lui Dumnezeu. Istovit, nu se poate/ opri, odihnit nu se poate porni” (Tripticul îngerilor). Mai mult, toată suferința celor refuzați existenței, refulată din conștiința lumii, tinde să fie captată și să irumpă în scena deschisă a Judecății eshatologice: „nu acum, nu curând, plini de/ cenușa izvoarelor venind din toate/ părțile, mieii împotriva noastră vor/ mărturisi” (11 miniaturi ale plânsului).

Copilul trimite, mai mult, la conștiința ce răzbate, insular și ondular, în cuvânt: „duh între file ce nu-s/ decât fâșii de mireasm㔠(11 miniaturi ale plânsului), la o „așezare pe inimă”: „dar câteodată vrei să nu te doară, / nu vrei să te-ngrozești, să pleci nu vrei, / și-atunci, cu mâinile sub perne reci, / te-așezi pe inim㔠(Zămislirile). Mușcând din „mărul pe care zăpada îl face/ mai roșu”, copilul focalizează atenția pe acel „rest retezat al ființei” (Tripticul maicii), spre starea-limită în care natura devine o membrană a simțirii: „pielea apei se mișcă lovită de făt” (Tripticul sufocării), gândul, un „mormânt de abur”, iar trupul gol alunec㠄în pânza de in abstract” (Odaia la pândă). „Rătăcit într-o stare pe loc/ sub care locul se risipește”, „plin de răni și de păcatul făcutului, cu surâsul pe față ca desenat” (Copil fără naștere), poetul e conștiința unui neam ajuns „ca o miriște ars㔠(Povestea).

„Text de nisip”, poezia introduce, fie și cu „gură de câine”, într-o „zon㔠a atingerilor esențiale, caracterizată deopotrivă prin fulguranța, fragilitatea și modulația hristică a actului ce o traversează asumativ: „trecem prin apă și picioarele ni se topesc” (Zămislirile); „mă retrag/ ducându-mi mâna către inimă, fără să mai ajung” (Tripticul maicii); „poezia n-a fost altceva decât/ o dezlegare întru suferință, o libertate/ fără teritorii, cuvântul ei ca și Hristos, / ce ia asupră-și chinul și-l îndur㔠(Despre oboseală).

Privilegiat prin faptul de a avea priveliștea înlăuntru și taina prezenței divine ca mediu al vestirii, îngerul este un important factor de legătură între cunoașterea scripturală și viață, între conștiință și „ochiul lui Dumnezeu”: „Când sunt cu Tine, / dar când sunt cu Tine? îngerii cărților/ sunt și ei împreună-perechi fără nimic/ împrejur, priveliștea e înlăuntru, și/ textul, și starea de grație în întuneric”; „Împreună îngerii cărților, / perechi fără păcat și fără nimic împrejur, / cu priveliștea înlăuntru ținând în sine/ ca în oglinzi textul, reversul, / ies și intră în oglinzi care una sunt cu/ lentila albastr㠖 ochiul lui Dumnezeu/ citind, fiind pretutindeni” (Litanii la diferențele magice).

Este o zonă în care domnește paradoxul, în care golul și plinul se oglindesc reciproc ca apofatic și catafatic al ființei și comunicării: „Nimic să nu intre, nimic prisosind, / fără nimic al nostru, fiind zidiți din nimic, / cu mâinile goale de făcut și cu mâinile/ toate ale Sale pline, reflectându-se goale/ în noi” (Litanii la diferențele magice), o zonă care reține rezidualul trăirii cu iluzivul, ruptura („răul e o fractură în firesc” (Despre oboseală)) și înstrăinarea propagate în el: „Ce mă mâhnește este/ amestecul limbilor, nesiguranța/ că ni s-a dat și nepriceperea de-a îndura/ unul altuia străinătatea ca înveliș protector” (Litanii la diferențele magice); „singuri în iluzii/ suprapopulate, neîndurând să ne fim/ marginea din de pe urmă, căutându-ne/ cuvântul trufiei, și el fiind peste tot” (Litanii la diferențele magice). Cu toate acestea empatia, solidaritatea creează continuu punți iconomice, care răstoarnă în mod fericit chiar sensul „prăbușirii”: „Stă să apară puntea/ spre întuneric fără nimic împrejur. / Cineva din neant, din nemargine, din trecut/ dă impulsul de a-i purta celuilalt/ străinătatea. Medieval atac noaptea scriind/ la o carte fără nimic împrejur, priveliștea/ e înlăuntru”; „când sunt cu Tine, citind se întrupează/ din deznădejde nădejdea că suntem făcuți/ cu priveliștea înlăuntru și nu ne vom/ prăbuși decât într-un cer din cuvinte-perechi” (Litanii la diferențele magice).

Ai sentimentul unei epuizări a resurselor genetice, sfârșeală înfruntată printr-o lăsare în voia cuvântului, apoi a imaginii în care respiră un „plural al simțurilor”: „Nu simt în tine frumusețe/ pe cât un veșted vânt pornind, / plural al simțurilor” (Dedicație); „Tu cauți un timp/ pe care eu nu pot să-l nasc, deși sunt cu tine. / Te clatini în scări, argintul vorbește o/ limbă a mării. Pierdut înțeles al morților duble călare” (Casa melcului); „rămâne istovirea ochilor în imagini”; „Fața ta, nu cuvintele să-mi arate ce nu vrei să aflu” (Micul lord).

Scrisul însuși rememorează existența ca apartenență și dependență: „Când întinzi mâna spre condei, / îți amintești că aparții și că depinzi” (Despre oboseală), supraveghind intrările și ieșirile, ascunderea și venirea la apariție: „Soarele intră umbros în casa/ melcului” (Casa melcului); „crini/ îmi acoperă gura. Ca un bulgăr de lână/ răsare luzna verde din oul colinei” (Tripticul sufocării); „ia-mă cu tine în nucul cât noaptea” (Lacrimile); „schitul are chiliile-nlunate” (Tripticul restriștii).

Este surprins cu o expresivitate specială gestul uman „saturat”, „alunecat” la frontiera între nesfârșitul suferinței și cel al eternității: „Un ultim cuvânt despre seară și despre/ genunchii lor strânși ca pentru eternitate/ pe trepte. Femei, fapt divers, acoperindu-și/ la fel fața cu mâinile, toate gândindu-se/ la ceva ce le-ar ușura să sufere/ același doliu fără sfârșit (Ridicarea din foc); „Talpa pe care noi alunecam/ părea una singur㔠(Lacrimile).

Un suflu plin de empatie față de suferința și derealizarea umană dă vitalitate corpului textual, mai ales prin figura îngerului, care îi stă omului alături, urmându-l până în abisul pierderii de sine, la limita neantului: „În spatele casei, pe acoperiș, / îngerul fiului își strivea aripile/ stând singur și încercând să-ndure/ seninul, cu ochii deschiși. // Durerea aceea/ el n-a mai simțit-o demult, / durerea aceea el nici n-a mai căutat-o, / durerea aceea soră cu desfigurarea/ care se-ntâmplă în zile senine, albastre, // când fiul devine deodată ascultător, / și se duce deodată în spatele casei, care nu mai/ există, strivindu-și umbra de acoperișul/ care nu mai există, desfigurat încercând/ să îndure seninul, care nu mai există (Desfigurarea). Poezia însăși este urmare a unei atingeri fericite de o transparență îngerească: „A fost atunci un început, o șansă, o descâlcire/ lentă în destin, alternative la un rău, o milă, / coborâtă din senin, degetul transparent al/ îngerului păzitor ce mi-a atins timpanul” (Versurile neamăgitoare).

Mărturisirea, spovedania fiind, în aceast㠄poveste în clar”, „foc ce umblă pe zăpad㔠(Albirea), „lovirea de fapte” aduce aminte, paradoxal, de viitorul prins în vedenia lumii, în care darul iubirii Sfintei Treimi rămâne singura punte de ieșire din captivitatea, incendiată de suferință, a auto-iluzionării: „Sub arătătorul lui Dumnezeu, / porțile ridicându-se undeva în vedenia/ lumii, departe de îngeri ușori în suire, / ușori în cădere, / aproape de vuietul mărilor cicatrizat, când în Numele Sfintei Treimi evaporându-se, / apele ni s-au luat. / Balans fără plasă și fără grație, atunci/ și fără iluzia coliviei albastre/ în care n-am plâns cu folos, / ne vom lovi de faptele noastre/ dintr-un acum în ștergere fără reflux, / ca păsări singure vom lovi Vămile/ ca pe deșertice flăcări” (Indexul lui Dumnezeu).

După cum am văzut, poeta invocă paradoxurile ontologiei și ale trăirii creștine în Hristos, cum ar fi raportul dintre dreptate și iertare, sau existența îngerului, o ființă enigmatică în care se conciliază paradoxal seninătatea și empatia. În poezia română, să nu uităm, există o tradiție a invocării îngerului, imagine investită de-a lungul timpului în cele mai variate registre afective și ideatice. Pe rând, îngerul a fost văzut ca proiecție a tradiționalismului naiv de tip gândirist, a spiritului arghezia scormonitor cu degetul în inima tainei, tot îngerul, cu aripile căzute și nimbul pierdut, a fost figura tristeții metafizice în lirica lui Blaga, sau cea a absurdului tragic în poemele lui Nichita Stănescu, poetul ce s-a confruntat cu dumnezeirea și totodată cu neantul cuvântului.

La Constanța Buzea remarcăm o originală atitudine de temperare a accentelor confruntative și protestatare în ceea ce privește relația omului cu transcendența. Gestul poetei de a arăta cu degetul spre paradox nu se revendică de la un spirit belicos, nu e nici măcar acuzator, căci se înscrie în circularitatea timpului reflexiv, asemănându-se mai degrabă cu o repliere reflexivă, cu gestul de a duce mâna la tâmplă pentru a tempera revolta sângelui. „Fiat”-ul acestei lirici este specific, poate, unei poezii feminine meditative, pe care Constanța Buzea o practică cu luciditate și grație deopotrivă.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!