poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3939 .



Cătălina Cadinoiu și Delta din Sângele ei
articol [ Carte ]
recenzie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2009-06-22  |     | 



Citind volumul Cătălinei Cadinoiu, Nuferii mor în cadă (Cartea Românească, 2008), nu poți să nu fii atins de acel stihial al „deltei din sângele ei”, în care cuvintele plutesc, „putrezesc” și „germinează” în rescrierile sensibilității poetice.

Portretele umane și ale naturii se amprentează reciproc, se locuiesc reciproc în evocarea bântuită de o dragoste în care angoasa suferinței, rătăcirii, evanescenței, pierderilor, sfâșierilor, revoltelor, sângerărilor vieții, amplificată până la o disperare ce dă îndrăzneala unei prizări foarte directe a fenomenelor, este fructificată estetic în opririle contrapunctice ale unei stări de grație: „Nu am îndrăznit niciodată/ să merg mai departe de mâinile mele împreunate/ în rugăciune” (Peratofobie).

Pierderea de sine este leit-motivul orfic de la care începe aventura „imersiei” în cuvânt, în „zona” întrepătrunderii planurilor, în care pământescul, umanul și cerescul nu mai apar distanțate: „Simt că m-am pierdut nespus/ m-aș căuta prin toate noroaiele străzilor/ pe care umblam cu Lili cu pasivalca/ și-n toate casele în care aruncam porumb/ „Seiu, vaiu, pasivaiu!”/ străzile au fost pavate, casele nu se mai văd/ de ziduri și poate e bine/ n-aș suporta să văd cum m-am pierdut de tot” (Lili și alte enigme); „în curte, mama agață apusul pe sârmă/ alături de hainele pescărești/ agață bătrânele ceruri pe urmă/ mai ia o albitură, o prinde și pe ea în clești” (Aproape ruine timpul).

Tensiunea lirică este amplificată de pendularea între acest mod primal modulat de deltă ca „loc al inimii” și un „aici” al condiției „secesioniste” și „secluzionare”: „Mamă, stai acolo, nu veni, stai acolo/ și vezi gâștele cum deoache balta/ lebedele cum scrijelesc cu ciocul de lemn, / în gardul apei hieroglife/ stai acolo, aici cerul este prea departe de om,/ cerul de-aici nu este înalt cât vița de vie/ din bolta noastră” (Deținuții merg pe vârful degetelor); „aici cerul nu-l poți prinde de plete, să-i tragi o palmă/ când plouă prea tare trezind puii de rândunică din grajd./ Aici deținuții merg pe vârful degetelor, și noi,/ restul, în genunchi deși nu sunt altare/ la tot pasul pe stradă” (Deținuții merg pe vârful degetelor).

Titlul volumului luminează prin contrast transfuzia reciprocă de viață între vârstele și locurile care dau relieful, adeseori accidentat, al sinelui: „Cu oameni intrându-și în sine/ nu mai rămâne de încălzit decât liliacul”; „Dacă liliacul înflorește în octombrie, / nici nuferii nu vor mai muri vreodată în cadă” (Liliacul a înflorit în octombrie).

În această întâlnire a formelor supuse entropiei, însă mustind de voluptate și candoare, legile fizice se supun cu grație imponderabilelor poeticului: „Mi-e teribil de somn și tu, Nina, mi te-așezi pe pleoape/ cu șoldurile ca o lună, de 31 de zile, împlinită” (Nina din pahar). Tăieturile existențiale/textuale sunt o formă de a crea scurtături spre o intuție a plenitudinii: „Senia, de ce trăiești, proasto, secvențial?/ Pentru că nu-mi ajunge timpul să fiu plenitudine.” (Alibiul privitorului de tablouri).

Dragostea apare, din vârtejul „filmic”, cu savoarea epifaniei: „Pescare, ți-am spus, ești vâsla pe care și-ar dori-o/ orice deltă în sângele ei” (Simfonii în dizgrație); „În palmele tale m-am încălzit și eu, pescare/ ca pulpele femeii hinduse la kangri-ul/ cu cărbuni fierbinți/ și am crescut atât cât să-ți ajung la ureche să-ți spun/ că soarele nu răsare nicăieri mai frumos/ decât în ochii tăi” (Simfonii în dizgrație).

Prin treceri bruște poeta rupe uniformitatea derulării, creând senzația de vertij, contrapunctată de intensitatea iradierii expresive a chipurilor: „În fotografia de nuntă, bunica mea, Ecaterina/ are pantofi negri și rochie albă de mireasă/ într-o seară de aprilie/ când încă atât de multă lume mai trăia./ Griul gâștelor nu este o revoltă stradală și dictatura/ plaselor o acceptăm, / Faust semnează pactul/ pe tocurile caselor de stuf, cu anluminură pe margini./ Sub acoperiș de stuf mă închin când beau apă,/ crușca devine pieptul meu sub răstignire/ în timp ce încurc versuri din Crez/ cu onomatopee de chemat lebede la poartă./ (Din curtea Ecaterinei).

Reacția eului liric scindat între două lumi este punctată prin crochiuri-autoportret ce arată ca soluție de reconciliere, a efemerității cu permanența, o „micșorare” de sine și acceptare cu nuanță mistică a fluxului ireversibil, dramatic al istoriei: „sunt singurul val ce ajunge la mal/ dar/ nu se mai întoarce niciodată înapoi în mare. (…) dar știu că sunt în lume, sunt în mare/ în drumul unei herghelii de cai, un ciob de cretă” (Re e doar o notă muzicală); „îmblânzitor de licurici nu spune nimic/ la fel de bine se pot îmblânzi mărgele galbene/ din fosfor cu un gât de lebădă/ la fel de bine se poate îmblânzi o lună plină/ cu o seară de jazz/ la fel de bine se poate îmblânzi o sală plină/ și o altfel de lege. / Margini nu mai am de când nu mai sunt file de scris/ am doar un păr lung cât drumul și o câmpie zvâcnind/ de greieri” (Bună ziua).

Semnul acut al prezenței și iubirii remanente rămâne umbra proiectată pe zid: „Îmi cer scuze, dar nu vă pot spune cât e ceasul./ Mi-a căzut umbra de pe zid/ difuză ca o herghelie de cai orbi” (Alibiul privitorului de tablouri). „Umbrele au stat atât de des pe ziduri împreună/ încât ar suferi mai rău decât noi dacă ne-am despărți” (Oublié). Înfrângerea e paradoxal convertită în fericirea unei ieșiri din sine și „refamiliarizări” cu „carnea” cuvântului: „Am rămas fără istorie, fără câmpuri de luptă/ acum printre frunze/ trecând ca Napoleon printre zdrențele redutei, / cu singura fericire de a mă compara/ într-o toamnă de mahala/ cu o înfrângere celebră. (…) Cât îți trebuie să fii fericită, copilă cu ceasla? / O tarabă și un robinet să-mi amintească: / «timpul trece, Ana, vinde strugurii, / apoi du-te acasă și deschide alfabetul la litera C/ de la câine, copil, credință!»” (Fericirea de a vinde un coș de ceasla). Procesul nu este unul facil, imaginat simplist, ci presupune o „crucificare” și o fluidizare/pneumatizare a „înscrisului identitar”: „Numele sângelui tău este scris pe cruce/ și tu nu știi de la ce literă a început să curgă” (Simfonii în dizgrație).

Atmosfera gravă este „relaxată” prin accentele ludice și boeme diseminate în mai toate poemele din volum: „Astăzi, mi se-aruncă oamenii cu bloc cu tot, / metroul cu țigani cântând la acordeon, / timpul, străzile, cerul chiar acum crestat de-un avion/ se-aruncă în mine ca întunericul/ în aventurile fără sfârșit din munții Bihor. // Cu plăcere sunt eu eșafodul. / Cu plăcere sunt eu ghilotina. / Nici o prăpastie nu s-a umplut până acum/ vreau să fiu eu prima.” (Cu plăcere sunt eu ghilotina); „Ne revărsăm adorațiile sonor în trupuri/ ca pe-un vin roșu într-un pahar/ atât de beți, / beți de viață, oameni, nisipuri, mahala” (Beat de).

Fascinația dragostei, nebunia fericitei ei îndrăzneli modelează și des-limitează antinomic toposul prezenței-în-celălalt: „Ochii tăi nu sfârșesc în mine niciodată/ deși din mine niciodată nu ies. / Mi-ai spus cândva de nebunul Fane/ când ți-a intrat în casă/ s-a întins în pat, / înainte, s-a închinat la icoană/ a mâncat strugurii din tavă. / Tu n-ai zis nimic. / De ce mi-e frică să te întreb/ ce faci în casa mea/ așa cum ție îți era frică să-l întrebi pe nebunul Fane? // Acum că tot ai venit/ hai să locuim în inima mea, / iar inima ta o ținem pentru oaspeți” (Inima ta nelocuită).

Credința născută „prin piele” e respirația dragostei străbătute de suflarea divină, care sublimează tensiunile: „Mi-ai spus cândva: / «Ai intrat încălțată în inima mea».// Bat clopotele de utrenie sub picioare/ am tălpile goale/ dar mă-ncalț în clopot. (…) Am intrat încălțată în inima ta în clopot/ se-adună deja femeile și sfinții la tine în altar/ te miros a busuioc/ ți se-aude Crezul prin piele, știai? / și plouă pe acoperișul bisericii tale în ropot/ ah, știu că-mi mulțumești, ți-am dat un rai/ eu, inima ta de clopot” (Rai apropriat).

Echilibrul erotic însă e mereu fragil, expus intemperiilor, calamităților, accidentelor, cerând a fi hrănit printr-un continuu schimb de energie, cu un elan donator: „Inimile se schimbă între ele ca pinguinii/ să nu moară de frig” (Copilul în costum de leu I). Nu întâmplător, astfel, vremea de secetă este pusă într-un fericit contrast cu roșul macilor, în sincronie cu glasul sângelui și iubirii: „Drumul pe care merg/ se-ntinde ca după un somn profund. (…) N-a mai plouat de când au fost războaiele/ și mamele își plângeau feciorii. / De atât timp n-a mai plouat/ încât oamenii știu povești cu ploaia. Dar nu înțeleg cum cresc atâția maci/ în lanul de pe marginea drumului/ pe care merg eu cu gălețile goale” (Poezia din care ai ieșit tu).

Recursul la fantezia, naivitatea, candoarea și uimirea copilăriei dă curs spontaneității cuvântului creatoare de poveste. Evitându-se fixația lui în idee, acesta apare un afluent inepuizabil al gestului existențial de contactare și asimilare participativă a lumii: „Nu aștept pământul/ să spună că nu mă vrea, / că-i plin de mine, / aștept să cadă noaptea, / pe întuneric, să-mi adâncesc mâna în gâtlej/ cum îmi plăcea în copilărie/ să-mi adâncesc mâna în gușa de pelican/ căutând epavele și peștii” (Nu aștept pământul); „Cine ridică privirea de privire va muri, / dar sub o lamă încrustată cu ochi de cerb, / gâtul își înfrumusețează pulsul/ domolind în el toate pădurile” (Mă onorez în genunchi); „copilul desenează un șotron. / La fiecare săritură/ lumina tresare ca mălaiul în ciur” (Cioburi); „Marea mi se spânzura de gleznă/ cu un delfin eșuat/ cum se spânzură luna zilnic de beznă” (Cu plăcere sunt eu ghilotina); „Maria, ai căzut în fund văzând cerul/ apropiindu-se de tine” (Mama Maria I).

Totul se întâmplă fără forțări, cu frustețe și nepremeditare, fiind proiectat din suflul interiorității în raport cu starea de lucruri: „Deltei nu trebuie să-i strâng vintrele în palme/ ca s-o țin minte” (Oublié); „Maria își arată mâinile, în linia vieții, / a succesului și a inimii sângele proaspăt/ mă privește drept în ochi” (Mama Maria II); „O să-ți scriu în cuvinte și puradei” (Scrisori în cuvinte și puradei); „Plouă în casa ta/ geamul l-ai lăsat deschis pentru miile de curcubeie” (Hei Nichita).

Dincolo de fluctuațiile vieții, cuvântul desprinde valoarea unică a gestului de raportare/închinare la taina ei, cu conștiința limitelor: „fruntea mi-o apropii de pământ cu mult înainte/ să și-o apropie ceilalți/ și când înfiorați vor trebui și ei s-o plece/ noi ne vom simți deja împăcați. / În final, ei cu capul în pământ și noi în genunchi, / vom fi mai înalți. / Absurd. Să umbli drept în viață ca la sfârșit/ (mai ales la SFÂRȘIT) să-ți fie mai înalt unul/ care până acum a umblat numai în genunchi” (Mă onorez în genunchi).

Debutând deja cu o voce singulară în peisajul poetic contemporan, se poate spune despre Cătălina Cadinoiu că a suflat în textele sale „suflare de viață”.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!