Cum l-au omorât pe Sorescu

Dacă măcar e să nu mai apucăm din zilele noastre, atunci să agătăm în calendar atât cât mai putem din zilele unei lumi cu putin de dinspre trecut. Zilele Marin Sorescu, puse în mapă frumos colorată cu obraz din cel subtire, cu inimă si lacrimă în podoaba înrămată a literaturii române, fac parte dintr-o îndrăzneată manifestare ce nu poate aduce decât bucurie. 25, 26 si 27 februarie anul acesta au prins în prăznuiala oltenească cea de a V-a editie a inconfundabilului Marin Sorescu cel ce încă se află. Am ajuns întâmplător, ca un pârlit de tânăr scriitoras curios de aflările unei primăveri. Răsării, asadar, după ce, în prealabil, am dat un telefon domnului Tudor Pendiuc pentru a pune vorbă de găzduire primarului din Craiova, cel numit Solomon. Teama de a nu mă găsi răsturnat într-o altă viată m-a lăsat repede în coada cometei care avea să aducă din Belgrad prietenii sorescieni Adam Puslojic, Radomir Andric (câstigător, alături de Ioan Milos, al marelui Premiu national de poezie ,,Marin Sorescu” oferit de Academia Română), Radoslav Tilger, din Suedia pe traducătorul Ion Milos, actori ca Ion Caramitru, Adrian Pintea ori Mircea Albulescu, publicisti precum Răzvan Voncu, mari scriitori prieteni ai lui Marin (amintind aici pe criticul si presedintele de academie Eugen Simion, prozatorul Fănus, poetul Adrian Păunescu si multi altii). Am văzut Iona, am pus în culcusul urechilor vorbele fratilor lui Marin cel Soare Sorescu, am dat jar inimii mele cele ascultătoare atunci când au trimis în lume vorbe amintitoare fie Tudor Gheorghe, fie John Farleigh. Adevărat, Marin Sorescu nu a rămas singur printre poeti. Până la urmă, ne-om rândui a sta la coadă la lilieci, asteptând clipa în care pestele cel mic înghiti-va pe cel mare. Dacă punem la socoteală că pe lista invitatilor au fost trecute 40 de nume ale valorii spirituale europene, dacă tinem seama de nebunia frumoasă a Olteniei care a călătorit în timp - din timp - umplând sala teatrului, nu ne rămâne decât să sperăm că, poate, într-o zi din timpul vietii noastre, vom izbândi si noi în a pune în ramă de lemn din cel scump VALOAREA. Lăsăm în pagină atât cât banda de reportofon a înregistrat clar si răspicat parte din semnele frătiei soresciene rostite de Adam Puslojic, Tudor Gheorghe, Adrian Păunescu, Eugen Simion.

ADRIAN PAUNESCU

Cum l-au omorât pe Sorescu

,,Sărbătorim astăzi un poet, unul din acei oameni care ne-au lăsat cadenta asupra accesibilului, dar care, în esentă, lucrau mult mai departe de zona imediată (…) Vor veni aici cei care l-au iubit, cei care l-au urât si l-au omorât. Domnul presedinte al Academiei a spus în câteva ocazii această frază grea: <>. Sorescu i-a luat în serios. În ficatul lui Sorescu s-au acumulat toate otrăvurile acestei epoci de tranziþie, în care o singură valoare a existat, si anume chiar valoarea. Nu mai conta cât de mare e Marin Sorescu, nu mai conta ce-a însemnat Iona în socialism. Toti credeau că pot deveni Sorescu. Toti credeau că mestecându-l pe Sorescu se vor îmbăta de calitatea sângelui nobil al lui Sorescu. N-a fost asa. Ei n-au obtinut nimic. Nici măcar editurile craiovene, pe care le-au iubit, nici măcar gloria de a fi fost personaje infecte până la capăt, pentru că nici infecte până la capăt n-au putut fi. Au început să facă tranzactii si cu infectia. Dar l-au omorât pe Marin Sorescu. L-au omorât si ziarele centrale care au făcut campanie împotriva lui. Pe astea n-ar trebui să le uităm, si nu din revansă, ci pentru că măcar din când în când ele trebuie să se repete. Să mai treacă măcar 50-60 ani si săvârsim aceleasi erori. Dar să săvârsesti aceleasi erori din 10 în 10 ani, sau, cu obstinatie, în fiecare zi, parcă e si plicticos, parcă e si inferior, mizerabil...
Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Pitut au debutat cam deodată. Ceea ce am reusit noi atunci era un fapt rar în istoria culturii române, si anume să ne bucurăm unul de izbânzile celuilalt. Fără îndoială, Sorescu avea cele mai mari izbânzi, asa cum Ioan Alexandru, Dumnezeu să-l ierte si pe el, se dovedea geniul bun al generatiei noastre (…).
Sorescu a schimbat cu o lejeritate neînchipuită fata lirismului românesc. De îndată ce a început să scrie Sorescu, faptul s-a simtit până în pagina de carte a fiecăruia dintre noi. El a democratizat poezia română (…). Eu am o autoritate morală când vorbesc asa despre el, fiindcă, în momente grele ale vietii lui, consider că i-am fost alături si, în primul rând, în 1982, când a fost scos din cărtile de literatură. Atunci m-am înrolat voluntar la cauza Marin Sorescu si, spre fericirea mea, am învins. Sorescu a primit însă si acea lovitură tot în zona lui foarte sensibilă, acea care avea să acumuleze suferinta, avea să-l suprime (…). Ne rămâne nouă obligatia de a deconta si umilintele si izbânzile’’.

EUGEN SIMION:

Cei care l-au umilit pe Sorescu
să-si ceară public iertare!

,,Într-adevăr, Marin Sorescu a fost în anii `90 scos din redactia pe care el o crease. Oamenii aceia care sunt scriitori ar trebui să-si ceară public iertare pentru porcăria pe care au făcut-o. Ei sunt în continuare la putere de atunci, au o revistă din bugetul acestui stat si ar trebui să-si ceară public iertare pentru nerusinarea de a-l scoate afară, de a-l umili pe Marin Sorescu, atât de tare încât a ajuns vorba la noi că voiau să-i interzică chiar să mai intre în Craiova! Ce fel de scriitori!!! Am asistat la această rusine care i s-a adus lui Marin Sorescu, cu consimtământul si complicitatea conducerii de atunci a Uniunii Scriitorilor. Unii nu mai sunt; Dumnezeu să-i ierte, că ar avea de ce, dar lucrul acesta trebuie spus din când în când si eu l-as ruga pe domnul Gabriel Chifu, si pe toti ceilalti, si echipa lui, să facă acest gest, să-si ceară public iertare pentru porcăria de atunci, pentru că după ce i-a adus în redactie, după ce i-a băgat în Uniunea Scriitorilor s.a.m.d., ei s-au grăbit să-l scoată din redactie (...)
Mi-amintesc când Marin Sorescu s-a întors din America. A făcut o haltă la Paris. Mi-a spus că s-a întors cu un volum de versuri, asta era prin ’72; în ’73 acest volum de versuri a apărut. Primul volum din La lilieci a produs o derută extraordinară în spatiul criticii literare. Nimeni nu întelegea ce-i cu această poezie. Cineva l-a comparat cu niste anecdote spuse de un mare actor despre Sucă. Vreau să vă spun că acest ciclu a deschis, de fapt, anuntă postmodernismul românesc. Postmodernismul românesc nu este creat de generatia ’80, primele semne de despărtire de modernitate le-au anunþat întâi Nichita Stănescu în dulcele stil clasic, si, de fapt, Sorescu o dată cu ciclul La lilieci.

TUDOR GHEORGHE:

Decât să semnez,
mai bine scriu un poem

,,Eu mă număr printre, as putea să spun fără pic de jenă, prietenii pe care i-a avut în această lume Marin Sorescu (…). Am fost împreună în multe locuri. Mi-aduc aminte că unul dintre cele mai frumoase si tulburătoare drumuri a fost ăla făcut cu Adam Puslojic, printr-o Iugoslavie zbuciumată (intervine Adam: << Si Valea Timocului>> – n.n.). Au fost câteva seri si câteva zile extraordinare. Am fost cu el (Marin Sorescu - n.n.) în Franta, în mai multe locuri mă onora cu prezenþa lui când venea la Craiova, în perioada Ramuri-lor, si mai târziu, când venea la mine acasă, unde stăteam de vorbă si ne povesteam. El s-a stins. După aceea, asa cum spunea dl. Eugen Simion, presedintele Academiei, lucrurile au evoluat în ceea ce-l priveste într-o cu totul si cu totul altă latură fată de cea care ar fi trebuit, fireste, să fie. Eu, în fata lui si în fata lui Dumnezeu, pot să vă spun că de atunci si până astăzi n-a fost un spectacol pe care să-l fac în tară sau străinătate în care poezia lui să nu fie prezentă în spectacol (…). Vă spun o singură întâmplare care mie mi s-a părut extraordinară: era ministru si nu-i plăcea să semneze; spunea: <>, si m-am dus la el. Eu eram membru în consiliul de la C.N.A. Eram acolo pe hol, zic eu, vrea 10 oameni cu diverse probleme, directori de institutii culturale cu nu stiu ce fel de acte, să le semneze Sorescu.. Am stat printre cei care asteptau la rând. L-am găsit într-un pulover al lui care nu stătea niciodată bine pe el, ci formal, uitându-se într-o bibliotecă goală. Nu era nici o carte în ea. Si îi zic, cu cel mai adevărat sentiment de oltean si prieten, referindu-mă la ce era afară: Mărine! Ce cauti tu aici? El s-a uitat la mine cu ochii ăia vii, adevărati, fără nici un zâmbet si mi-a răspuns absolut dumnezeieste: «Da, da, ai dreptate, măi, mâine plec!»”

ADAM PUSLOJIC:

Primul mare scriitor român
în Valea Timocului

,,Stimată Românie, iubită Oltenia si inimă a ei, Craiova, Marin Sorescu a fost primul mare scriitor român care a venit în Valea Timocului în ultimii 50 de ani si asta a fost tot un miracol. Să stiti că n-a venit usor, el era atunci în functia de ministru de cultură. Stiu că, de altfel, dl. senator si fratele nostru Adrian Păunescu poate stie mai bine, unii i-au cerut demisia: <>. Parcă Serbia nu este si Valea Timocului! Sau nu este si Belgradul în cinci prieteni, nu este si Eminescu, Blaga, Arghezi. Într-adevăr, să vă amintesc că un mare premiu mondial obþinut de Marin Sorescu a fost primul obtinut de un scriitor român, Felix Romulian. Iată, noi, în Valea Timocului, de 15 ani avem un premiu mondial care este intitulat Felix Romulian, pentru că acolo a fost capitala imperiului, la Zaice. În anul 2004, dl. Eugen Simion a fost al doilea laureat al acestui premiu pentru cartea Demonul teoriei a obosit, carte cu texte minunate. Printre altele sunt si paginile binecunoscute despre Marin Sorescu (…).
Iată cum se adună un sistem de legături misterioase: pe dl. Emil Constantinescu îl văd a doua oară în viată, după înmormântarea fratelui nostru Marin Sorescu, vă amintiti domnule Emil, am fost si atunci împreună, a fost si dl. Iliescu cu noi si, cu atât mai mult, stiu că este miraculos că astăzi, aici la Craiova, avem atâta lume semnificativă care-l onorează pe Marin Sorescu cu prezenta, dar si cu amintirea vie. Asta este important. Pe mine mă miră si mă doare faptul că încă se joacă foarte rar Iona. Eu am fost nu numai cel care a tradus prima carte a lui Marin în străinătate Viata în roată, în 1968, dar aici se află primul editor al cărtii, dl. Radomir Andric, care avea 24 de ani atunci, dar a tradus Iona în numai două luni de zile după ce-a fost scrisă. Iona a fost jucată la noi si, la un mare festival, a obtinut premiu, pentru că un prieten din Macedonia a jucat Iona acum 25 de ani si a obtinut marele premiu. Vedeti câtă răspândire a lui Marin, si e normal că suntem uimiti când stim că a fost uneori prea modest”.