poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4457 .



“Marii actori de teatru nu pot fi judecați după câteva apariții pe micul ecran!”
articol [ Arte ]
* este încredințat Horațiu Mălăele, un artist cu carieră prodigioasă în teatru și film

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2005-02-03  |     | 



Horațiu Mălăele este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai teatrului și filmului românesc. Născut la Târgu Jiu, la 1 august 1952, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografic㠓I.L. Caragiale” - clasa Octavian Cotescu - în 1975. Activitatea de început și-a desfășurat-o la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și la Teatrul Nottara din București. Din 1996 este actor al Teatrului Bulandra din Capitală. Interpretează în special personaje de comedie, care îmbină bufonada cu comicul absurd și cu subtextul tragic al acestuia. Este de două ori laureat al Premiilor UNITER. Are la activ peste 50 de filme și peste 150 de roluri de televiziune. Pictor și caricaturist talentat, a expus peste 3.000 de caricaturi în 36 de expoziții naționale și internaționale. De altfel, este și redactor șef al unei reviste de gen: “Satira”. Sosit la Lugoj cu spectacolul Podu’ (în calitate de actor, dar și de regizor), Horațiu Mălăele a făcut câteva destăinuiri presei.

O piesă care a așteptat 35 de ani să iasă la lumină

- În ce împrejurări ați descoperit acest text al lui Paul Ioachim pe care l-ați pus în scenă și l-ați jucat în fața publicului lugojean? (n.r. - organizatorul acțiunii, Academia Civică Lugoj, a programat în premieră două spectacole). Din câte știu, piesa inițială, propusă de autor Teatrului Național acum 35 de ani, nu a fost jucată niciodată, pentru că nu convenea ideologiei de atunci.

- Textul l-am descoperit întâmplător, nu pot să învinuiesc pe nimeni… Pe Paul Ioachim îl știam ca actor dar, trăind într-o fericită vecinătate cu domnia sa, dânsul a îndrăznit să-mi dea o piesă să o citesc. Piesa asta, care s-a mai jucat, totuși, în București acum trei decenii, are o istorie ciudată, sau dramatică, dacă vreți. Ea se numește “Podul sinucigașilor”…
Fac o mică paranteză să vă spun că nu este primul meu contact cu o piesă a lui Paul Ioachim, cu Podu’ eu de fapt am făcut o recidivă. Începutul l-am făcut cu “Carlo contra Carlo”, o partitură extrem de interesantă care vorbește despre războiul ideologic dintre doi titani ai comediei: Carlo Gotti și Carlo Goldoni (n.r. – spectacol pus în scenă în 1997, unde Horațiu Mălăele a semnat regia, interpretând și rolul lui Carlo Goldoni). Carlo Goldoni a fost un revoluționar în ceea ce se cheamă comediografie. Piesa mi s-a părut excepțională, am și montat-o imediat la Teatrul Odeon. Nu a fost unul dintre lucrurile mele cele mai bune, pentru că m-am anturat unei echipe scenografice cu care cred că nu m-am înțeles, deși inițial păream foarte bine înțeleși. Într-un décor greoi și cu niște costume ciudate, impresia a fost cam bizară, imediat după premieră…
Așa că Paul Ioachim a îndrăznit să-mi mai ofere o piesă, cu speranțe reînnoite, măcar pentru ca s-o citesc. Acest text mi s-a părut la început și mai greoi, oricum mai altfel, vorbind și stilistic, pentru că era o piesă de-a lui din tinerețe, așadar o piesă de început. Din punctul meu de vedere era greoaie, dar și cam difuză, privind din perspectiva ideologiei de atunci. Și atunci mi-am permis, cu aprobarea autorului, desigur, să prelucrez textul original.
Paul Ioachim a fost un bun actor și un excepțional dramaturg, el ne-a părăsit prematur, dar își va câștiga un binemeritat loc în istoria teatrului românesc, atunci când regizorii noștri vor găsi îndrăzneala dar și puterea să-i monteze creațiile.

- Ce părere aveți despre această idee a sinuciderii fără ducerea actului până la capăt, o atitudine extrem de actuală, pe care o regăsim în buletinele de știri: cetățeni dați afară din serviciu sau părăsiți de iubite, urcându-se pe macara și făcând un întreg circ, amenințând că-și iau viața, pentru ca apoi să coboare și s-o ia iarăși de la capăt, cu altă ocazie?

- Mie mi s-a părut foarte generoasă această idee, care mișuna la un moment dat în înteriorul respectivei schițe cam vaste. La un moment dat, se naște acest paradox, al supraviețuirii prin actul “sinuciderii”. Avem de-a face cu un fel de sinucigași de profesie, niște oameni care-și ocupă viața cu tot felul de probleme, ajung pe poduri să se certe pentru că vor neapărat să-și curme existența, dar de fapt n-o fac niciodată. Acest lucru le umple viața într-un mod definitoriu sau măcar satisfăcător, la nivelul pretențiilor lor. Mi s-a părut atât de bună chestiunea încât am conservat matricea și am tăiat vreo 40 de pagini. Din câte au fost, după ce ne-am pus pe lucru, mai rămăseseră vreo 18-20 de pagini. Nimeni nu credea că, din atât, va ieși un spectacol de o oră și jumătate. Nici eu n-am crezut, dar am sperat în reușita rezultatului final și, spre norocul meu, așa s-a și întâmplat.

Revelația numită Ioana Moldovan

- Comedia Podu’ a avut premiera la Teatrul Național din București, în anul 2000. Cum ați ales să jucați alături de Geoge Ivașcu și de Ioana Moldovan, o tânără actriță cunoscută de publicul larg mai mult din aparițiile sale televizate, la PRO TV și TVR?

- Am tatonat într-un fel distribuția, nu o cunoșteam foarte bine pe Ioana Moldovan, dar maestrul Geoge Ivașcu era deja “pe culoar”, așa că n-aveam mari dubii în privința lui. Ioana Moldovan a fost o revelație pentru amândoi, este un om cu totul și cu totul deosebit, o actriță mult mai talentată decât apare ea pe la “recreațiile” ei de la televiziune, și e mult mai “periculoas㔠din punctul acesta de vedere. După opinia mea, este o artistă care va spune multe. Repet, din perspectiva binomului Mălăele-Ivașcu, Ioana a fost o revelație și s-a încadrat perfect în “trident”. În acest trio am bătut lumea cu piesa pe care am prezentat-o și la Lugoj. Succesul început în România a continuat în ritm egal și în Germania, intenționăm să facem un turneu și în Israel, de prin 20-25 februarie.
Succesul de care aminteam vine să confirme nu numai o montare modernă, ci și faptul că publicul recunoaște cu ușurință o situație aflată la ordinea zilei, care vorbește despre complexele noastre, despre nenorocirile și lipsurile noastre… Iar pentru actor, care are are prilejul de a “comenta” astfel de personaje, este și o bucurie de a locui în interiorul spectacolului.
Pe sub acel pod, treceau “plictisiții”, prudenții, cei care dădeau cu trenul peste noi… Ce poate fi mai tragic decât un tren? Măcar cei de pe pod își ocupau viața într-un fel. Este un spectacol de care ne bucurăm foarte tare și, în orice caz, îl jucăm cu mare plăcere – dovadă și revelația pe care am avut-o azi (n.r. – 31 ianuarie). Nu am mai jucat piesa de vreo patru luni și, pe drum dinspre București, ne-am pus să repetăm textul, și-l spunea toată lumea perfect. Asta e un lucru senzațional, pentru că noi nu ne-am pus problema că s-ar putea să-l mai jucăm și așa se întâmplă cu un actor, în momentul în care își propune să-și șteargă ceva din memorie, o face în mod automat…

Puteam juca și fără decor!

- Revenind la tema podului, în afară de acest accesoriu improvizat, pe scenă nu se mai afla altceva. Avem de-a face cu o simplificare extremă a decorului pusă în slujba sublinierii unei idei?

- Nu este un secret și trebuie să o spunem: noi am făcut aici o improvizație, din ce am găsit în culisele acestui teatru. Aveam un pod la Teatrul Național, în perioada “dinastiei” Săraru, pod care s-a distrus între timp, într-unul din inerentele scandaluri pe care le-am avut cu acest director, care rămâne totuși unul mare, în ciuda angoaselor lui politice și indiferent de pretențiile sale și de discursul uneori vulcanic. De altfel, în raport cu teatrul, după opinia noastră, Dinu Săraru a fost întotdeauna un director mare, adăugând la aceasta și perioada fastă a Teatrului Mic. Ca să revin, acel décor a fost dat la casat și n-am mai avut décor. Așa că am găsit o soluție care n-a dăunat cu nimic spectacolului – jucam “la blană”, cum s-ar zice, adică fără nimic pe scenă. Podul era evocat de aceste scene de tip italian, care oricum sunt ridicate, inducând ideea unui spațiu aflat dedesubt. Așadar, spectacolul poate fi jucat oricum, putem să-l jucăm chiar acum, dacă vreți…

- Rolul pe care l-ați interpretat, de un comic absurd, a părut că vă vine foarte natural, ca o mănușă. A fost chiar așa ușor cum a părut din sală?

- De fapt a fost foarte greu și mai multe poate să vă spună domnul Ivașcu, care este și profesor (n.r. – din 1994, lector universitar la UNATC și… doctorand în “Logica absurdului”). Există însă o bucurie pentru actorul care trăiește în interiorul acestui spațiu al teatrului realist, când implicarea într-un personaj e cerută de stilul spectacolului. Este însă destul de greu, de angoasant, ca timp de aproape două ore să stai înlăuntrul unui astfel de personaj, să-l controlezi… Trebuie să fii foarte atent. De obicei, atât publicul, cât și actorii tânjesc după un asemenea tip de personaje, care te fac să le comentezi. Într-un anume fel, așa procedează și actorii teatrului de revistă, dar aici vorbim de o cu totul altă categorie, de un cu totul alt gen. Totuși, lucrurile se aseamăn㠖 sunt spectacole pe care le povestești, le comentezi, pe care actorii le comentează.

- Dumneavostră aveți o carieră prodigioasă și în teatru, și în film. De ce nu regăsim în producțiile cinematografice câteva din marile nume ale scenei românești?

- Axiologia noastră românească a fost viciată de faptul că, la un moment dat, aprecierea unor mari actori precum Toma Caragiu sau George Constantin s-a făcut dup㠓recreațiile” lor televizionistice. Vă mai amintiți scheciurile acelea cu ”șopârlița” etc., reușite, evident, dar care erau niște nimicuri față de cât de imenși, cât de mari actori au fost aceștia. Ziceam de George Constantin, care a avut vreo două momente în televiziune, dar ce roluri mari a făcut acest actor în “Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, în “Petru Rareș” sau “Frații Karamazov”. Sunt lucruri care nu s-au putut atunci copia pe bandă și pe care nu le știe nimeni, se aud doar de la cei care au participat la spectacol. Așadar, cineva care aude de un astfel de actor poate spune: “știi ce, domnule, nu prea mi-a plăcut”, judecându-l după doar două apariții pe micul ecran. Sunt actori care se pricep foarte mult să facă televiziune, după cum alții nu se pricep deloc și nici nu o fac, adică să urmeze acestă tendință pe un traseu al divertismentului. Sunt foarte puțini actori dotați, care au această mobilitate, să intre dintr-o parte în alta, pentru că sunt culoare total diferite. Toată lumea se întreabă despre actorul cutare: “domnule, dar ăsta de ce nu face film?” Pentru că nu se pricepe la film – și chiar nu se pricepe, iar prudența îl împiedică să se apropie de film. Avem actori eminamente de teatru. Eu nu spun că nu sunt scenarii slabe sau regizori indolenți, chiar proști – îi avem și pe aceștia, dovadă stau destule producții cinematografice de la noi, dar actorii sunt de facturi diferite, pentru că vin pe culoare diferite. Nu trebuie judecat global, nu toți artiștii sunt “într-o găleată”. Mă întreba cineva care m-a recunoscut pe stradă: “am și eu o rugăminte, spuneți-mi ce mai face cântăreața X de muzică populară?” Unii au impresia că noi trăim cu toții laolaltă, ca într-un bloc… Așa e și cu actorii. Dacă intri pe un traseu profesional, iar eu știu foarte bine acest lucru, îți dai seama ce diferență există între a fi actor de revistă, de teatru cult, cu tot ce înseamnă teatrul cult, și a fi actor de televiziune. Adică diferențele sunt enorme, iar cine sesizează asta nu intră în altă parte, din bun simț sau din prudență, știind că nu o poate face.
Din păcate, în goana actuală după bani, acest principiu nu mai funcționează. Actorii umblă de colo-colo, până își găsesc identitatea, deși ar exista un lucru anume pe care pot să-l facă exact așa cum trebuie.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!