poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3363 .



Drumul presei timișorene a fost, de regulă, unul anevoios
articol [ Regional ]
Scurtă călătorie în timp alături de scriitorul și jurnalistul Mircea Șerbănescu, unul dintre veteranii mass-media bănățene

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dusan Baiski ]

2005-01-21  |     | 




Cuvântul scris nu este întotdeauna iubit, mai cu seamă atunci când spune adevăruri, când descoperă murdării omenești, când ia atitudine împotriva celor fără de caracter. Stăpânirea, atunci când dorește să-și facă de cap, preferă liniștea mediatică. Mass-media au fost mereu reduse la tăcere, dar, de fiecare dată, au renăscut din propria-i cenușă, parcă mai tare, mai hotărâtă în a fi ea însăși.

Un dram de aducere-aminte

Pe distinsul scriitor timișorean Mircea Șerbănescu l-am cunoscut cu destule decenii în urmă, în 1971, la Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, unde ființa un cenaclu literar. L-am întâlnit apoi sporadic pe la ședințele Cenaclului de literatură științifico-fantastică „H. G. Wells” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara sau la evenimentele cu caracter național organizate de acesta. Pentru mine, aspirant la gloria literară în domeniul literaturii SF, Mircea Șerbănescu era un titan (mai cu seamă după cartea SF „Misterioasa sirenă”). L-am întâlnit și în noiembrie 2004, la sala „Orizont”, la organizarea a 35 de ani de la nașterea Cenaclului SF „H. G. Wells”. Era același Micea Șerbănescu, parcă neatins de aripa necruțătoare a timpului. Iar după ce i-am lecturat ultimele două cărți recent apărute, respectiv „Dincoace de Palia de la Orăștie” (Editura de Vest, Timișoara, 2004) și, respectiv, „Timișoara, memorie literară (II)” (Editura „Artpress”, Timișoara, 2004), am decis să intru în tunelul timpului, în viața de gazetar a domniei-sale. Mai cu seamă că este unul dintre ultimii mohicani ai gazetăriei interbelice din Timișoara. Frapant este însă și faptul că M. Șerbănescu nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român, un aspect deloc de neglijat pentru perioada postbelică din România.

De la război la ziar

Mobilizat pe frontul din Bucovina, apoi demobilizat în decembrie 1944, revenit la Timișoara „cu setea celui ce are în mână capătul unei sfori în căutarea celuilalt capăt necesar ca să se facă nodul”, M. Șerbănescu își va căuta și el drumul în viață. „Un timp, până ce mi-am regăsit și recompus hainele civile, am umblat tot ca ostaș în permisie. Mi se oferise să lucrez în presă, reporter la un ziar local, și am pornit în căutarea de informații specifice meseriei tot cu haine cazone pe mine. Nu produceam senzație, nefiind singurul în această stare de tranziție de la serviciul militar la cel civil, dar o anumită uimire tot mă întâmpina“, va scrie el în „Timișoara, memorie literară (II)”. Numai că nimic nu va mai fi ca înainte, mai cu seamă că Europa fusese deja împărțită în sfere de influență. Prima ofertă de a lucra în presă i-a venit în 1945, de la ziarul „Românul”, editat de Partidul Național Liberal. Aici n-avea să rămână mult timp. „Cei ce sosiseră cu adevărat acționau cu repeziciune, folosind toate mijloacele pentru ca alegerile în pregătire să dea rezultatul scontat. Așa că după ghilotinarea ziarului «Românul» (iulie 1945) am trecut la gazeta «Făclia Banatului», de orientare social-democrată și patronată de proprietarul unei fabrici rentabile, Langer.”

A fi sau a nu fi

Era în perioada în care Partidul Comunist Român, scos din ilegalitate și propulsat în prima linie a luptelor politice din țară de către fratele său mai mare din Răsărit, P.C.U.S., recurgea la orice stratagemă pentru a câștiga noi membri. Desigur opinia publică lua cumva în derâdere asemenea practici, dar, încet-încet, teama a început să se instaureze și la Timișoara. Mai cu seamă că fuseseră lansate zvonuri precum arestările nocturne, schingiuirile și urmăririle. Dar, spune M. Șerbănescu, și Partidul Social-Democrat dorea să-și mărească numărul de membri. „Lucram la acest ziar «Făclia Banatului» de la 1 iulie 1945. Tot ziar de informație și reportaj și mereu la un pas de posibila contopire a celor două partide așa-zis «frățești», ceea ce s-a și întâmplat. Eram în redacție cu Gusti Miclea și Nicolae Ivan și la un moment dat, nu prea departe de 1 martie 1948 când cele două partide s-au și contopit, ni s-a pus foarte hotărât condiția să ne înscriem în partidul care subvenționa apariția ziarului. Nefiind de acord, am fost amenințați că altfel se va încheia colaborarea noastră la ziar. Dau însemnătate detaliului, întrucât dacă am fi cedat, acceptând de dragul salariului cu care ne întrețineam existența o înscriere pe care nu o doream, independența noastră morală fiind mai presus decât actul în sine, am fi ajuns într-o situație mult mai gravă, aceea de a deveni inevitabil membri ai Partidului Comunist.” Cum și de ce a rămas după aceea toată viața în afara partidului unic, când atâția alții nu au reușit, e un subiect de roman, recunoaște însuși M. Șerbănescu. În urma contopirii celor două partide, va fi preluat ca redactor, în perioada 1948-1951, de „Luptătorul bănățean”, organ al județenei de partid P.C.R.

Înotând împotriva curentului

Cum de a rezistat, l-am întrebat. Simplu, mi-a spus. Își făcea „lecția” ca un școlar. Altfel spus, venea printre primii la redacție, citea cu grijă „Scânteia”, organul central de presă al P.C.R., pentru ca, la ședința de redacție zilnică să fie pe fază. Nu și-a dat seama de la bun început că unii dintre colegii de redacție nu-l agreează. Poate antipatia era rezultatul faptului că le corecta drastic limba și încerca să-i facă mai limpezi în exprimare. Neîntâmplările, spune M. Șerbănescu, deveneau întâmplări neplăcute, ca de exemplu chemarea la redactorul-șef al ziarului pe un motiv ce nu ținea strict de profesie. Unul dintre reproșurile acestuia a fost la adresa pălăriei pe care interlocutorul nostru o purta într-o vreme când majoritatea oamenilor purtau șepci proletare. Pălăria sa, din păr de iepure și format „borsalină”, provoca. Însă de renunțat nu a renunțat la ea, cu riscul de a deveni un fel de dizident. „Purtam pălăria de dragul tatălui meu și nu aveam de gând să renunț la ea, întrucât nu contează ce poartă omul pe cap, cât ceea ce e dedesupt și puțin mai jos. Mi-am prezentat pe loc demisia.” Nu i-a fost acceptată.

Sub presiunea vremurilor

M. Șerbănescu își amintește și acum extrem de limpede de vitregia vremurilor prin care a trecut. Astfel, așa cum a scris și în „Viața Bănățeană” din 20 mai 1945, o serie de ziariști au fost prezentați de Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției în acea perioadă, drept criminali de război: Pamfil Șeicaru, Ioan Dumitrescu, Romulus Seișeanu, Ilie Rădulescu, Romulus Dianu, I.P. Prundeni, Al. Hodoș, Radu Gyr, Grigore Manolescu și dr. Aurel Cosma junior, ultimul, bănățeam, fugar ani de-a rândul până ce-a fost prins și dus la răcoare. Pe de altă parte, Ministerul Propagandei Naționale a hotărât excluderea definitivă din profesie a patru jurnaliști. Alții au fost excluși doar pe cinci sau chiar doi ani. „Unii dintre cei cu care fusesem apropiat se îndepărtaseră de sentimentele tinerești de altă dată - povestește M. Șerbănescu. Evoluția socială ne distanța pe măsură ce publicațiile care fuseseră dispăruseră sau dispăreau - «Vestul», «Fruncea», «Revista Institutului Social Banat-Crișana», de «Luceafărul» nici urmă, «Voința Banatului», «Înnoirea» fuseseră ca luate de vânt.” Însă nu dispăreau doar ziarele, ci și editurile particulare. Brusc s-a ivit și cenzura. Virgil Birou și-a văzut romanul „Lume fără cer”, abia apărut la la Editura Fundației regale Mi-hai I, dat la topit. „A tras ponoase și Petru Sfetca, fostul meu coleg de clasă în liceu, tipărind la 1 februarie un «afiș literar» în apărarea «Turnului de Fildeș»! A trebuit să se mute în grabă la București, să locuiască acolo mai mult la margine și să fie inclus în cele din urmă într-un proces politic având ca urmare închisoarea.”
Desigur, amintirile din perioada aceea tulbure, îndeosebi pentru acea generație de mâine fără nici un mâine, născută între cele două războaie mondiale, sunt multe. Cele mai importante au fost surprinse în cărțile pomenite mai sus. M. Șerbănescu privește însă către viitor. Întotdeauna s-a considerat un scriitor, jurnalistica fiind pentru el doar un episod trecător.



Când cuvântul scris nu este iubit...

Faptul că astăzi există în Timișoara o sumedenie de tipografii este o dovadă limpede a faptului că Revoluția din decembrie 1989 a adus libertatea atât de mult dorită de bănățeni. Însă prima tiparniță din istoria acestor meleaguri a fost cu greu acceptată de stăpânii de atunci. Istoricii notează că (probabil) primul care a solicitat dreptul de a înființa la Timișoara o tipografie (cu litere chirilice) a fost, în 1746, Thomas Ebelhert. Dar cererea acestuia a fost refuzată. A doua solicitare, întâmpinată tot cu un refuz, este cea a lui Schulter, în 1758. Alte două cereri, una din Buda, iar cealaltă din Sibiu, sunt refuzate pe 26 aprilie 1766. Un an mai târziu, în 1767, cronicarul Ioan Stoica de Hațeg avea să noteze: „Popa Constandin Tipograful râmnicean, în anul 1767 venise la Temișvara la episcopul Vichentie Ioanovici Vidac și au cerut slobozenie să scoată o tipografie aici, cu cheltuiala popii Constandin. Eu fiind de față la aceeia... Episcopu nu primii.” Primul căruia administrația imperială austriacă îi permite să aducă o tipografie, spune istoricul dr. Ioan Hațegan, este meșterul Mathias Joseph Heimerl, în 1769. Heimerl va și scoate pe 18 aprilie 1771 primul ziar de pe teritoriul României de astăzi, totodată și primul ziar german din afara spațiului german: „Temeswarer Nachrichten”. Pe 15 aprilie 1784, Timișoara cunoaște și primul cenzor, nimeni altcineva decât vicenotarul primăriei locale. Acesta va cenzura textele tipăriturilor de la tipografia lui Heimerl. Pe 4 iulie apare pe piață periodicul „Temeswarer Merkur“, scos de tipograful Josef Johann Eisenführer. În oraș funcționează acum două tipografii. Numai că începe seria publicațiilor a căror editare este interzisă. Primul va fi „Banater Zeitschrift”, pe 5 august 1833. În 1835, este interzisă apariția publicației „Banater Volksfreund”. În același an cenzor va fi directorul liceului piarist. În 1860, fruntași români din Timișoara încearcă să editeze periodicul „Albina Banatului”. Pe 12 aprilie 1874, la Timișoara se va tipări „Priculiciul”. Pe 25 decembrie 1879, la Lugoj apare „Desceptarea”, iar în 17 martie 1880, la Timișoara va fi tipărit primul număr al „Luminătorului”. O primă condamnare la închisoare (pe doi ani, plus o amendă de 1 300 de florini) este acordată lui Valeriu Braniște, pentru câteva materiale publicate în „Dreptatea” (care apărea de la 6 ianuarie 1894). Acestuia îi vor urma George Condrea, în 1896, Ion. V. Barcian, în 1899. Primul proces de presă va avea loc pe 27 mai 1902, împotriva publicației „Deutsches Tageblatt für Ungarn”, acuzată de agitație împotriva naționalității. Un alt ziarist condamnat va fi Sever Bocu, în 1905, urmat fiind, în 1907, de lugojanul Cornel Jurca și de timișoreanul Iuliu Freund. Seria neagră continuă cu Nicolae Micu, în 1911. Autoritățile militare austro-ungare vor să-l trimită la închisoare pe Cassian R. Munteanu. Conform volumului „Din cronologia județului Timiș” (Editura „Marineasa”, 2004), în 1941, s-a ajuns însă, în județul Timiș-Torontal, la următoarea situație pe piața presei scrise: 62 de publicații, din care: 9 cotidiane, 22 de săptămânale, una bisăptămânală, nouă lunare, 10 bilunare și una trimestrială, în limbile română, germană, maghiară, sârbă și bulgară.



Biobibliografie

Mircea Șerbănescu s-a născut pe 14 octombrie 1919 la Cernăuți, România. S-a stabilit la Timișoara în 1933. A urmat studii universitare între anii 1938 și 1942 la București, în cadrul Academiei de Studii Economice. A debutat publicistic în 1937, la Timișoara și, în același an, la Editura bucureșteană „Intelect”. A colaborat la revistele bănățene „Fruncea”, „Vestul”, „Românul” (Oravița), „Reșița” (Reșița), „Voința Banatului” etc.
După stagiul militar efectuat în perioada 1942-1944 (astăzi, veteran de război), a revenit la Timișoara și a intrat în gazetărie. Din 1951 ocupă postul de secretar literar al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor și apoi al Asociației Scriitorilor din Timișoara. S-a pensionat în 1979, la vârsta de 60 de ani. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Și-a continuat și după acest moment intensa activitate literar-publicistică și literară și nu numai la Timișoara. Dintre cele 40 de cărți literare (romane, proză scurtă, SF, cărți pentru copii și tineret) se pot enumera câteva titluri de romane: „O fată din cele multe” (1958), „Cerc și dragoste” (1973), „Descoperirea de sine” (1976, Premiul literar al Asociației Scriitorilor din Timișoara), „O ardere totală” (1988). Un alt premiu literar i-a fost acordat în 1972 pentru volumul „Misterioasa sirenă”. După 1989 i-au apărut următoarele titluri: „Când D’Artagnan a fost să fie fată”, „Floare și îngheț”, „Competiția”, „Gemenii n-au nevoie de cuvinte”, „Toamna târziu când bate vântul”, „Romanul dragostei dintâi”, „Timișoara, memorie literară” volumele I și II (2000 și, respectiv, 2004), „Dincoace de Palia de la Orăștie” - memorialistică și istorie literară. A fost conducător al cenaclului „Pavel Bellu”, redactor-șef al revistei „Anotimpuri literare” al Casei de Cultură a municipiului Timișoara. După 1989 a fost distins cu mai multe premii literare și distincții: „Diploma Salonului și târgului național de carte din Timișoara” (2000), „Premiul special al Filialei Timișoara a U.S.R. pentru întreaga activitate”, „Diploma de excelență” atribuită de Direcția județeană pentru cultură, culte și patrimoniu (2001), Ordinul Național „Serviciu credincios” cu gradul Cavaler (2001), „Medalia comemorativă a Celui de-al doilea război” (2000), „Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara”.

AGENDA nr. 4/2005, Timișoara


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!