| = Bun venit în lumea agoniei | Monica Manolachi [25.Nov.04 23:39] |
| Găsesc interesant eseul tău, chiar dacă are unele greșeli gramaticale (obiectele ce-l înconjoară, pentru a-i perfecționa, ceva s-a schimbat). Trecem peste. E lăudabilă încercarea unei cercetări introspective a procesului de creație. La un moment dat apare sintagma “artistul de creație”, care mi se pare un pleonasm. Artistul nu înseamnă aproape în cea mai mare parte creație? Prin goana spre frumos, mânat din spate de un blestem, așa cum bine spui, artistul nu cumva percepe mai tare decât alții contradicțiile lumii și își asumă haosul pe care îl percepe, încercând să modifice ordinea lucrurilor? In engleza medievală, “art” însemna “talent la învățătura celor șapte științe” (gramatica, logica, retorica, artimetica, geometria, muzica, astronomia). Încă din secolul 14, arta s-a definit în opoziție cu natura, ca fiind ceva creat de om. În secolul 16, artistul era cel care cultiva artele frumoase, adică poezia, comedia, tragedia, muzica, dansul, istoria, astronomia. Sensul de “viclenie, șiretlic” apare tot atunci. “Creația artistică” apare în opoziție cu “arta populară” abia în secolul 19. Toate astea arată că noțiunea de artă are semnificații diferite de la o perioadă la alta. Astăzi, artistul este mai ales cel care practică arte vizuale, o definiție cu rădăcini încă din secolul 18. Mai este asta valabil? În latină, “ars” înseamnă “pricepere, îndemânare, talent”. Dar talent la ce? În greacă, “arti” înseamnă “corect, complet”. Dar referitor la ce? În armeană, “arnam” înseamnă “a face”. Dar care este fapta? În germană, “art” înseamnă “modalitate, fel”, iar rădăcina “ar” înseamnă “a îmbina”. A combina lucruri. Ce fel de lucruri? Și uite așa ajungem la ce ai spus tu: că arta este o chimie de idei, îmbinând lumea materială cu cea spirituală. În ce fel se îmbină rămâne de văzut aici pe site și în alte locuri contemporane. Cred că era internetului ne va purta undeva dincolo de vizual. | |