| = welcome sanis | Luminita Suse [02.Mar.04 03:22] |
| Ușor melancolic, stimabilul Escu, ne introduce în atmosfera înzăpezirilor românești de altădată, când sărbătoarea de Crăciun era prilej de răsfățuri gastronomice dar și pomenire a întâmplărilor mesianice ce și-au pus pecetea pe două milenii de credință a creștinătății. Încet și sigur, ne dovedește până la final, cum trecutul și tradițiile lui au rădăcini adânci în viața omului. Mi-am imaginat o sâmânță plantată în trecut, din care s-a înalțat un copac falnic. Îl cauți la rădăcină să-i afli originea, sămânța adică, și dai peste o coroană la fel de bogată de rădăcini adânci. Legenda spune că Perseu se întorcea călare pe calul Pegas, ducând cu sine capul Medusei, când a ajuns deasupra lui Atlas și marea lui povară... Atlas l-a rugat să îl lase să privească chipul gorgonei și astfel, împietrind pe loc, s-a format muntele cu același nume. Așa ajungem să ne eliberăm de trecut, doar scuturând țărâna din umărul împietrit. Deși ești la prima postare și subiectul eseului tău ne îndeamnă la dezăpezire forțată a amintirii iernii ce tocmai a trecut, îți urez nou venit pe site și mult succes! | |
| = Evocatoare zapezi | Adina Ungur [03.Mar.04 03:19] |
| Interesant cum de la "zapezi", eseul teroretizeaza putin tendintele (extreme) ale oamenilor de a se raporta mereu la trecut sau la prezent si viitor, apoi trece printr-un periplu de amintiri de acasa, cu iarna si cu zapezile de odinioara. Interesant si placut. Disputa dintre trecut si viitor, cu raportarea omului la ele, ramane oarecum suspendata intr-un semn de intrebare, care apartine cumva intim, fiecarui om in parte, cu felul lui de a fi si de a privi lumea. Dar, multe se pot spune relativ la raportarea aceasta a omului: prezent/trecut. Pe de o parte, nu putem nega trecutul, dar nici nu ne putem cufunda, traind doar in el, claustrati acolo, impovarati de el, invartindu-ne intr-un cerc vicios, ramanand in urma realitatii concrete. Pe de alta parte, nu putem trai doar clipa de fata, gandindu-ne doar la prezent sau eventual la viitor, ingorand trecutul. Din punct de vedere empiric, al experientei de viata, sau al cunoasterii in general, ar fi chiar neindicat sa ignoram avantajele experientei trecute, sa nu ne folosim de ele, caci si asa, preamarind progresul, putem face pasi inapoi, ignorand experienta trecuta, bazandu-ne doar pe propria explorare a prezentului spre viitor. Trecutul si dorinta de a ne face un bun viitor fac parte din noi, avem nevoie de un echiliblu emotional intre ele si nu negarea sau refuzarea perspectivelor lor. Prezentul conteaza? Da, e acel moment temporal, care se consuma, trebuie trait si in care trebuie sa ne echilibram trairile intre cele doua perspective. Dintre primii mentionati, cei care se raporteaza ancorandu-se mereu doar in trecut, ajung sa priveasca jumatatea goala a paharului, astfel o perpetua intoarcere in trecut, devine si ea o piedica pentru viata traita in prezent, pentru evolutia lor, pentru progres. Piedici exista de ambele parti si a celor care refuza prezentul si viitorul, dar si a celor care traiesc doar pentru prezent si viitor, incercand sa ignore trecutul. Ideala ar fi o echilibrare a tendintelor, a perspectivelor de viata a raportarii omului pe sine-insusi la trecut/prezent/viitor. Insa, nu intotdeauna reusim sa si facem ceea ce simtim ca fiind bun. Partea plina de farmec a eseului este tocmai evocarea trecutului. Ca o paranteza, am sa-mi exprim chiar o parere, personal, ma feresc si parca mi-e teama de oamenii care nu contenesc sa isi stearga trecutul din ei, care traiesc doar pentru viitor, care neaga tot trecutul, cu bune si rele si au o predilectie pentru asa ceva, o dezicere a tot ce inseamna trecut. Cred ca sunt lipsiti de sentimente, de altruism, de simturi umane, pana la urma si mai cred ca sunt egoisti, lipsiti de sentimentul asumarii unui trecut. Trecutului ii apartine si copilaria, a uita sa fii copil este deja ceva destul de grav pentru sinele fiecarui om. Sigur ca ma refer doar la extreme, uitarea anumitor evenimente din trecut - amnezia - fiind in multe cazuri, dpdv terapeutic, necesara si utila). Ca dovada, partea evocarii trecutului din eseu, e plina de farmec, aduce cu sine bucuria retrairii copilariei, este intamplare, poveste cu subiect real, viitorul, cand e privit si descris din perspectiva prezentului nu este altceva decat fictiune. Ma opresc aici spunand ca nu putem sa ne dezicem de trecut, dar nici nu putem sa traim vesnic cantonati in el, nu putem sa nu ne raportam la un viitor posibil, tot atat cat nu putem sa ne dezicem de el, salturile in "intamplat" si "proiectat", sunt specifice fiintei umane, totul e sa stim sa ne gasim undeva in lumea si viata care ni s-a dat, echilibrul. Placute evocari inzapezite! Bun venit, Nick Sava! | |
| = les belles d'antant | Nick Sava [03.Mar.04 04:24] |
| Multumesc pentru comentarii. Este un eseu (editorial? scris acum doi ani, de Craciun. A mai trecut un Craciun de atunci si m-am intors din nou, pentru o vreme - cadere de fulg pe timpla celui ce redevine copil - in acea lume mai ireala decit orice viitor. Si am mai scris un episod despre fotografii cu irozi ingalbeniti de vreme si caiuti indescifrabili. Altfel, nu car bolovanul de trecut dupa mine prea des si nici prea mult. Sau il car si nu-mi dau seama? Uneori mi se pare ca ma scufund prea mult in apa prezentului, dind afara si stropindu-i pe cei din jur. Ca o concluzie, pun o intrebare. Poetul, cind se intreaba despre 'frumoasele de-antart', uita sa stringa mijlocul vreunei slujnicute ce-i trintea stacana de vin pe masa? N-as crede. El a trait fiecare clipa a vietii la intensitatea maxima. Atit de intens incit a uitat de viitor! Cel putin asa se basneste despre Villon, poetul pegrei... | |
| + parere | Liviu Nanu [13.Mar.04 13:47] |
| Desi tardiva, urarea mea de bun venit e cel putin la fel de sincera ca ale colegilor mei. Si cred ca se simtea nevoia unor astfel de texte, zona nu era acoperita corespunzator. | |