| + amestec de frică și tandrețe | florin caragiu [23.May.07 17:58] |
| frumos lucrată zbaterea e aici, prin imagini de forță și impact, mama pare un leitmotiv al legăturii cu viața răvășite, fracturate, desfigurate, aduse într-un prag-limită al rarefierii, distrofiei, absorbite de moarte... pe de o parte se înregistrează imprimarea, transmiterea caracterelor, apoi încleștarea până spre limita destrămării, după care se așterne acalmia. Lângă cuiul ruginit martor al spinului din trup înflorește sub soarele punând căpăstrul pe nori un "amestec de frică și tandrețe" - un final ca un curcubeu peste abisul suferinței... | |
| = placuta furie | Anghel Pop [23.May.07 18:50] |
| Ai scanat multe pentru un singur poem, de la senzatia de reificare a omului in societatea consumerista ("fleica mea de viață"), la sufocarea intr-un peisaj citadin lipsit de perspective ("îmi intră apa în urechi ca o ființă vie"). Apoi finalul este neasteptat de chill ("un fel de incredibilă pace/ o dimineață veche/ un cui ruginit"). Imi place si faptul ca a disparut acel ritm sacadat care ma indeparta odinioara de scriitura ta. Keep going! | |
| = în sfârșit, li | elis ioan [23.May.07 20:31] |
| lipsea zbaterea asta de pe aici, același ritm alergat, cu sufletul la gură- mama-tata-moarte-dominic. toți trec prin tine și tu prin toți. râmân oasele străpunse de frică și tandrețe. | |
| = din păcate acest text | alina livia lazăr [24.May.07 12:57] |
este unul egoist care se vrea și se iubește pe sine iar eu - trebuie să recunosc asta așa cum trebuie să recunosc că aveam nevoie să vi-l arăt ca să scăpăm cu toții de el perna lui subsidiară îl zice mult mai simplu: acum mi-am învățat corpul să trăiască în gura altui om cu duhorile lor împuțite de oameni gurile lor în care trebuie de azi să mă duc și nu se satură nu se satură de mine nu se satură nu firimituri de oase și ceară și pete mici o barcă pe dunăre și niște păsări bătrâne trecând din culoare direct în culorile toamnei și era atunci într-un fel de incredibilă pace o dimineață veche în liniștea ei oamenii își ștergeau colțurile gurii între oasele mele străpunse de frică și tandrețe așa trebuia să arate acest text dacă și numai dacă învățam să-mi placă să nu-mi fiu chiar așa de alături mulțumesc, deci, Elis, Anghel, Florin! li | |