| = șterge varul șterge praful se șterge de oameni | Maria Prochipiuc [26.Aug.06 08:43] |
| când își scutură părul după duș toți pereții din casă se umezesc și fac niște urme de flori ea își taie în fiecare zi câte o șuviță din breton în memoria sfântă a mamei Propriu și original e poemul tău, un poem cu ferestrele larg deschise spre cititor, aici la tine e un fel de îngămănare a poeziei cu un anumit sentiment. În poezie simti nevoia sa te desfeți, tu oferi această posibilitate. | |
| + "în pustiul acesta se umblă gol și rece" | Ela Victoria Luca [26.Aug.06 11:42] |
| să te aperi. de tine să te aperi. fiindcă atunci când apa ce te purifică îți atinge totul, totul în tine, fiecare interstițiu de suflet, și pereții dinlăuntru se umezesc până când capătă flori de mucegai. când totul pare că se surpă la fiecare atingere, când șuvițele de păr trebuiesc rând pe rând tăiate pentru a elibera privirea, pentru a face rotundul vizibil, rotundul din frunte, când totul devine prea fragil pentru a putea fi susținut de lumină, hăul dintâi din cele treisprezece, se deschide la fiecare acțiune din afară sau dinăuntru, la fiecare mișcare a ta din tine, a lor din afară. oamenii, praful, varul, totul e șters aparent, fiindcă deși ștergi în afară, ei rămân acolo, în tine. și zgârie pielea, și apar "lăcustele", și sfâșie învelișurile sufletului, unul după altul. singura de neatins este "memoria sfântă a mamei". singurul punct luminos care face ca prăbușirea să nu se întâmple "în pustiul acesta" unde "se umblă gol și rece". vasul purtat în mână - cana - este singurul care conține, singurul obiect pentru mai departe. fluidul din el e vital. renunțarea la ceva din tine este un sacrum facere, aici, în această poezie-portret. esențializat până la alb subtil, coerent și cumva transparent, cu o structură minimală - 9 versuri, nici 9 nu e întâmplător dată fiind legătura mamă-fiică din v3 și v4 -, coerent fără fisură, scris cu luciditate și migală, e un poem-diamant. Diamant fiindcă rămâne în timp, rămâne prețios. Frumos, Adina. Ela | |
| = Maria, Ela | Adina Batîr [26.Aug.06 14:08] |
| Maria, iti multumesc pentru simtire, tin ferestrele deschise mai departe pentru aerul viu. Ela, ai gasit sustinerea punctului de lumina in treisprezece ceruri, in treisprezece abisuri, cand se aduna invelisurile pentru antiprabusiri. multumesc si tie fiindca stii. | |
| = Sa stii ca | Camil Camil [26.Aug.06 20:59] |
| imi cam place "serul" suprarealist pe care l-ai introdus folosindu-te de "seringile tremurande" (cuvintele) unui demiurg tanar si emotionat. Bendis fie cu tine, | |
| = veghe | Adina Batîr [26.Aug.06 21:59] |
| Imi pare bine ca ai trecut, Camil, cumva suprarealismul e parte din mine. Sa fie noapte vegheata de sus. | |
| = Si tu | Camil Camil [27.Aug.06 21:27] |
| ai trecut exact la o ora dupa ce trecusem eu..hazard obiectiv:) | |
| = survoland coincidenta | Adina Batîr [28.Aug.06 20:39] |
| cat de mult imi plac firele nevazute | |
| = hăul întâi | florin caragiu [28.Aug.06 22:31] |
| Mă voi hazarda cu o interpretare subiectivă a acestui poem. Părul poate simboliza gândurile. Casa, un spațiu închis, exprimă intimitatea ca spațiu adăpostitor limitat de pereții care o circumscriu, îi dau contur și o separă de exterior prin concepții, deprinderi etc. Dușul sau spălarea gândurilor are sensul metanoiei, a cufundării lor în apa conștiinței. Mișcarea circulară, cuprinzătoare a gândurilor “îmbăiate” umezește și pereții, conferă limitărilor, obișnuințelor de gând și praxis o dospire cu rol germinativ și restructurant. Bretonul sunt gândurile ce acoperă chipul și vederea față către față, tăierea lor lasă deschisă priveliștea spre memoria sfântă a mamei sau originii. Ștergerea varului, prafului, ștergerea de oameni, exprimă o lucrare de restaurare a chipului dinlăuntru sau modului iubirii acoperit de praful uitării, de varul ignoranței, de neștiința și schemele preconcepute în relațiile cu oamenii. Pustia e locul retragerii, al venirii în sine, în care omul caută izvorul de viață. Aici se umblă gol și rece, cu o cană în mâini, adică eliberat de măști și de fierbințeala împătimirii, purtând în mâini cana, receptacolul darului, al apei harului ce potolește setea de viață. Pielea este simbolul stării de puritate în care se realizează osmoza și comunicarea între interioritate și exterioritate, și se cere ferită de vătămare, de spinii sau căderea în ispitele de pe drum ce sfâșie acest echilibru. Hăul întâi este abisul smereniei, starea "originară" a firii restaurate, în care libertatea, cum spune Pr. Ghelasie de la Frăsinei, nu mai apare singularizată sau ruptă în două, ci ca o strălucire sau podoabă a iubirii. | |
| = Florin | Adina Batîr [29.Aug.06 22:19] |
| Florin, parca mi-am vazut gandurile in ale tale. iti multumesc pentru talmacire, intr-adevar este un abis al smereniei, totul trece pe trepte spre neutru. sunt onorata de atentia cu care ai patruns textul. | |