| + vreau să cred că nu mi se vede buricul târgului | Adrian Firica [14.Aug.06 07:28] |
| tocmai voiam să "îți" spun că mi-a făcut o deosebită plăcere "deosebită" - ce mai încolo și-ncoace" - să merg cu tine la piață, de ne-a vorbit toată lumea, dar pe mine nu m-a durut nici ... "undeva", pentru că nu m-ai scăpat din strânsoare. voiam să spun, așa cum se spune, că "ești confortabilă" pe stradă; când te împiedicai te apucam de inimă și reveneai la locul tău plină și pofticioasă de demnitate. ... mi-a plăcut cum ratezi tu startul: parcă prea mult te gândești cum e cu timpul prezent, trecut, viitor și "înclipat" și îl mai cauți și prin buzunare; da' să știi că eu fluier continuu și abia aștept să te văd bălăbănindu-te cu plasele. deja, în clipa cealaltă, am risipit toți banii și am cumpărat toate piersicile, un munte de piersici și acum mă uit cum te chinui să urci muntele ăsta de piersici și te-ai mozolit toată, da' nu vrei să recunoști și doar strigi în gura mare amănunte existențiale, ca și cum ar fi poeme, iar eu ți-am pus tricoul la spălat, chiar atunci când îți era lumea mai dragă. mi se cam face groază, numai gândindu-mă că vor veni unii și alți care vor spune că nu ți-am criticat literar poemul, dar eu mi-am ridicat poalele-n cap și nu mai văd nimic - nici măcar buricul târgului. | |
| = aceeași cheie | Adina Ungur [21.Aug.06 03:09] |
| se întâmplă firică în premieră la mine sub text, zice zâmbetul meu prelung, ba nu, s-a mai întâmplat o dată pe la noi, nu-i nimic, se zgâiește el iarăși către mine cu un îndemn dictatorial, cum că în clipa asta în care iau cunoștință de-o singulară opinie sub text, musai să răspund, apoi mai zice că el se stârnește, după cum afirmă o bună parte din lumea pe care n-o clasificăm acum, rarisim, conform celeilalte părți a lumii, despre care nu mai zicem nimic, fenomenul se întâmplă pe dos, așa că e un soi de mister aici, suficient de încifrat și-ncuiat cu lacăte performante, o veșnică întrebare iese dintr-o paranteză alungită și ea, cum că dacă eu aș ști să râd în general sau nu, des sau rarisim, uneori sau niciodată, dar ce ne pasă, cert este că foarte pe placul nostru sunt oamenii originali și deschiși, spontani și sinceri, aceștia nu numai că ne inspiră dar ne și stârnesc, apoi că cititorul nostru, în opinia și ea a noastră are un statut special, pe care nu dorim deocamdată să-l deconspirăm, mai zice zâmbetul meu și se întinde în continuare, felin, dictând că nu trebuie nimeni să aibă vreo teamă că va mai veni vreo părere, pentru că ea nu vine, nici măcar părerile încărcate de bolovănoi, pe care, ehe, avem meșteșugul și știința de a-i transforma subit în butaforie, când s-ar apropia de zona noastră, aici nu vine nimeni, se lungește încă zâmbetul către fereastră, dictând că ruptura de discurs de la începutul poemului iese sub formă de gând, tocmai din gura personajului interpretat de nenea acela, ce, mai mult sau mai puțin întâmplător și-a găsit să intre în magazin după mine, de-aceea el îi și dă înainte cu timpul și alte acelea specifice tipului de om sau bărbat care este, așadar răspundem unicei opinii, știind că lumea nu va mai veni pe-aici cu păreri tocmai pentru că știm noi și de ce mai zice zâmbetul meu că ceea ce ne farmecă așa-numitele severe așteptări în ale meseriei care se mai numește și teatru, vorbind de forma lui cea mai pură, acum, se întâmplă când apreciem rarele interpretări vocale de nuanță, esență și intonație a unor poezii, ce primesc un sens misterios și natural, recitate fiind, doar, am mai avea de zis dar ne oprim aici și mulțumind pentru sinceritate și opinie, semnând noi, adică eu și dincolo de mine lungindu-se încă, zâmbetul meu | |