| = suferința iadului nu poate sfârși tocmai pentru că refuză un nou început | Dan Carlea [08.Jul.06 17:18] |
| Eseu complex, de esenta isihasta, purtator de adevaruri subtile (a se citi "mistice") greu asimilabile de cititorii nefamiliarizati cu domeniul. "Paradoxal, suferința iadului nu poate sfârși tocmai pentru că refuză un nou început, nimicul nu se poate trăi decât ca o continuă actualizare a actului destrupării darului veșnic." pasajul de mai sus e un punct comun psihologiei, filozofiei si crestinismului, exprimat in maniera Bisericii Rasaritene. Eseu valoros, fara indoiala, in care se poate observa felul de a scrie al Parintelui Ghelasie , poate cam criptic pentru a-si putea atinge scopul pe care il intuiesc dorit de autorul lui. | |
| = o încercare | florin caragiu [08.Jul.06 18:00] |
| apropo de accesibilitate, ai intuit bine, e adevărat că este un fragment dintr-o lucrare mai amplă compus pentru o revistă de specialitate acum doi ani, m-am gândit totuși să încerc să îl postez, fiindcă problema mi se pare de actualitate, un nod de comunicație al gândirii contemporane. Dacă prezintă interes, poate o să mai adaug și alte fragmente, și eventual dacă o să am timp o să încerc să introduc mai pe larg, într-un mod mai accesibil, în temă. Cu drag, F. | |
| = Iubeste si fa ce vrei | Manolescu Gorun [15.Jul.06 08:21] |
Fiecare religie, ajunsă, prin "biserică" să se instituționalizeze și să ne condiționeze (manipulându-ne) are, în interiorul său profund, genuin, sâmburele de Divinitate. La care se poate ajunge dezghiocând învelișul "dogmatic" impus de diverse "concilii" (nu numai creștinismul a fost dogmatizat prin astfel de concilii prin care a fost "instituționalizat" ci, de exemplu și budismul a traversat o astfel de "concielizare" dacă se poate spune așa). Și acest lucru a dus, în ultimă instanță, la "ruperea" Logosului Divin (heraclit) de cel care se află în spatele unui asemenea tip de "cuvântare" (i.e. Divinitatea). Și la transformarea "cuvântării" , mai ales odată cu apariția "scriiturii" (textului) într-un fel de "obiectualizare" (artificială). Obiectualizare care pe plan religios (repet, instituționalizat) ajunge, pentru credinciosul practicant la un fel de formalism (dogmatic) prin care îndeplinește anumite "rituri" sau "ritualuri" pierzându-se astfel "esența". Este întocmai ca "găsirea" unei chei ruginite a cărei întrebuințare (prin identificarea imediată a "ușii" ce trebuie deschisă) s-a pierdut, iar "cheia" a devenit obiect de venerație (s-a fetișizat). Este rolul anumitor, să le zic, sacerdoți cu "har" să regăsească (în sânul fiecărui religii) "ușa" la care se potrivește "cheia" și să le-o indice și altora. Și acest lucru se poate realiza nu prin "text" (scris) ci doar prin "oralitate" care poate, singura, să transmită direct, indicând (scurcircuitat) locul unde se află "ușa". Și toate acestea, în contextul nostru cultural, în cadrul căruia s-a ivit și creștinismul, este arătat clar de Platon. Și este arătat atunci când face distincția, în dialogul Phaidros, între oralitate, care, prin anamimneikoménous (aducere aminte din "interior") se ajunge la re-trăire = experiență subiectivă și text scris care este doar o hypómnesis (i.e. aducere aminte din "afară" ) a unor întipăririri străine. (A se vedea și experiențele lui Penfield pentru tratarea epilepsiei prin introducerea de electrozi în creier, experiențe prin care pacientul nu "își aduce aminte", ci (re)-trăiește efectiv anumite întâmplări ca și când s-ar petrece, pentru prima dată, în timpul "experienței" provocate). Dar aici sunt mult mai multe de spus și ele nu pot fi "spuse" din interiorul unui "limbaj specializat" (în cazul nostru cel al teologiei creștine) el însuși "textualizat". Ar trebui, poate, găsi un fel de "meta-textualizare" prin care să se realizeze re-descoperirea "cuvântului viu". Soluție ideală, ce pare utopică, în cadrul "globalizării", prin care, fiecărei religii i se restituie "sâmburele său SACRU". Și o astfel de soluție pare (și este) "utopică" deoarece o asemenea "meta-textualizare" este, de fapt, tot una de tip "text". Deci se ajunge la o "circularitate". Circularitate, pusă în evidență clar de Postmodernism. Și ăsta cred că este poate unicul lucru bun al Postmodernismului. Și pentru că teoria e teorie și practica ne mănâncă, vreau să spun că o dată am avut răbdarea să stau de vorbă cu un "martor al lui Iehova" și să discut îndelung cu el. Singurul său argument, prin care încerca să mă convingă, era că "Scriptura" (Biblia) este singura carte în care, de la început, se spune că este "sfântă". Și la întrebarea mea repetată 'dacă, el personal, a avut vre-o dată "experiența" Divinității simțind-o ca pe o "Prezență" ?' îmi răspundea, invariabil cu citate din Biblie. Ãsta, după părerea mea este cel mai clar exemplu de dogmatism. Și, pentru că tot a venit vorba, voi reproduce un citat (tot sun bune și "textele" la ceva): ' Kamalašila …[aratã] în urmãtorul pasaj remarcabil "Însuși Buddha obișnuia sã facã adesea urmãtoarea remarcã: O Berthren! Exclama El, niciodatã sã nu accepți cuvintele mele pe baza venerției ce mi-o porți. Învațã-ți discipolii sã le testeze, cum se testeazã bijuteriile de aur prin cele trei metode: a focului, a atingerii lor cu o piatrã și a spargerii lor în bucãți." Prin aceste vorbe Buddha spunea cã existã [pentru oamenii obișnuiți] numai douã surse de cunoaștere adevãratã și ele sunt constituite din percepția purã și din inferențã [pe baza perceperi semnelor n.n.] Percepția purã poate fi atestatã, metaforic, prin încercarea cu focul care poate fi consideratã o metodã directã de certificare. Inferența [pe bazã de semne] poate fi atestatã [tot metaforic] prin ascultarea sunetului care-l scoate o bijuterie atunci când este atinsã cu o piatrã, aceasta fiind o metodã indirectã. Ultimul test este cel al absenței contradicției. Aceasta este sugeratã prin spargerea în bucãți a bijuteriei pentru a te convinge cã și ultima fãrâmiturã este tot de aur. Aceastã ultimã metodã nu certificã, pentru oamenii obișnuiți o a treia sursã de cunoaștere. Ea nu este decât tot un tip [special însã] de inferențã adevãratã. În acord cu cele douã surse de cunoaștere și cu tipul special de inferențã adevãratã, obiectul de cunoscut este de trei feluri. Adicã prezent, absent [de fapt, "ascuns" n.n.] și transcendent. Astfel, când obiectul este prezent, spune Buddha, el trebuie testat prin percepție directã (la fel cum puritatea bijuteriei este testatã cu focul). Dacã obiectul este ascuns, dar semnul sãu este prezent, el poate fi testat pe baza inferenței prin sunet (la fel cum puritatea aurului este testatã prin sunetul care-l face în urma atingerii cu o piatrã). Dar dacã obiectul face parte din transcendent, el nu poate fi testat decât prin absența contradicției (astfel cum o bijuterie, atunci când nu poate fi testatã prin foc sau prin atingere cu o piatrã, ea trebuie spartã pentru a se constata puritate aurului din care este alcãtuitã). În acest mod, chiar și în cazurile în care avem de-a face cu cel mai credibil text Buddhist sacru care se referã la transcendent, noi nu trebuie sã credem într-un astfel de text ca atare ci numai în natura sa necontradictorie [i.e. lipsa oricãror termeni contradictorii cum ar fi, de exemplu: "identicul - diferitul" și "permanența - schimbarea" în cadrul "categoriilor" platonice, ceea ce implicã absența oricãrei dialectici n.n.] care înseamnã acel tip special de inferențã.' [Scherbatsky, Buddhist Logic]. Nu știu cât de clar am reușit să spun ce doream. Dar mai mult nu pot. Cu cele mai bune gânduri. P.S. Totuși, din "experiența" mea personală, poate reușesc să spun ceva mai mult. Atunci când "mă rog" (în sinea mea) singurul lucru este 'să nu urăsc pe nimeni'. Și, de aici decurge "ceva" practic: dacă cineva încearcă să-mi facă rău, nu-i voi "întoarce și obrazul celălalt" (în spirit creștin?!) ci, numai, îl voi împiedica să-mi facă rău. Dar, acest lucru, nu cu pornire și ură, ci complet detașat, în mod lucid (în engleză termenul este "awareness"), chiar "iubindu-l". Dar, mult mai bine o "spune" (deși această "spusă" ni s-a transmis prin "text") Sf. Augustin: "iubește și fă ce vrei!". Iar restul teoriilor despre "morală" și alte aiureli (inclusiv cele kantiene) sunt, pentru mine, superflue. G. M. | |
| = erata | Manolescu Gorun [15.Jul.06 15:08] |
| "prin care îndeplinește" se inlocuieste cu "prin care se indeplinesc" (mai sunt si alte greseli gramaticale, mai ales virgule puse aiurea sau omise; il rog pe eventualul cititor sa le treca cu vederea, cerandu-mi scuzele de rigoare) | |