Comentariile membrilor:

= acum am înțeles...
Cozmescu Valentin
[10.Apr.09 21:18]
de ce ai trei volume de poezii nepuse la vânzare. pentru că sunt mai mult volume decât poezie. scuză te rog aparenta neghiobie, însă aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă.
= puterea
Alexandru Corneliu ENEA
[11.Apr.09 08:37]
dle v.c., v-am citit "nenumaratele" (0) creatii si am incercat sa va inteleg puterea de a intelege, de a aprecia, cu toate formele de manifestare.filosofic, zero este un simbol al inexistentei.( va invit sa meditati la zicala:"cainii latra,caravana trece!)m-as bucura sa va citesc op-urile care sa-mi demonstreze talentele dvs lirice.cu prietenie.
= ți-am îndeplinit dorința
Cozmescu Valentin
[11.Apr.09 12:50]
mai întâi, deși puterea ta de înțelegere are cam tot ce-i trebuie, mă îndoiesc că vei putea pricepe ceea ce ascund cuvintele aruncate de mine prin site-ul ăsta.
dar dacă mă gândesc mai bine, puterea ta de înțelegere nu este chiar atât de mare. nu a fost în stare să priceapă banalul "aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă".
mai apoi, de ce ai crede tu că eu am vreo pretenție de literat ??!! sunt doar un mediocru cu oarece notorietate în scara blocului meu. însă sunt un om frumos și puțin monstruos din semi-profil, cu multă înțelepciune între coaste.
cât despre tine, l-a un moment dat, în una din ultimele tale cuvântări, am simțit că te-ai înfrumusețat. dar bag de seamă că m-am înșelat.
dacă vrei neapărat, voi face o lectură mai detaliată a versurilor tale.
să luăm chiar poezia de față, unde voi denunța atât precaritatea cuvintelor cât și a sensului, dar voi încerca să salvez ce se poate.

Începutul este sterp, fără să producă vreo senzație de vârtej: „Se-nvârte roata prea repede / se-nvârte” – ochiul nostru este prea obișnuit cu roți care se învârt, prin urmare efectul de vârtej este aproape nul. Iar repetiția „se-nvârte” nu adaugă nimic la toată rotirea asta. Simplitatea pe care ai încercat-o și-a ratat tocmai puterea simplității.
Următoarele versuri vin să expliciteze acea rotire: este vorba de o forță centrifugă care „ne desparte, și ne împrăștie, / și ne-ndeasă în straturi de umbre”. Iar ai încercat o simplitate, lăsând forța centrifugă să fie doar ceea ce este ea: ceva care despică și alungă către margini toți atomii aflați în raza ei de acțiune. Dar forța centrifugă care doar „desparte” și „împrăștie” este mult prea slabă ca să poată face vreo revoluție între atomii umanității. Este nevoie de mai mult. De asemenea, ai forțat și o potrivire de efect – „straturi de umbre” – care nu crează nici o imagine dramatică. Ochii mi s-au încântat și cutremurat însă la „liniștea unor margini”. Sunt aici două cuvinte care ascund enorm și dezvăluie infinit de puțin, dar îți întind ființa până spre neființă. Atât „liniștea”, cât și „marginea” sunt cumplit de bogate în ascunderea lor. Dar - și ce păcat de acest „dar” - „liniștea unor margini” agățată de tine de efectul centrifugar își sărăcește prea-plinul.
Urmează apoi o secvență sufocată de o metaforă schilodită de niște cuvinte nepotrivite:
„Sângele transformat în praf” - ai irosit o minunăție de „praf” cu un insipid sânge (care nu spune nimic, sau spune prea multe); iar acel „transformat” a mutilat de tot versul.
În următorul vers, frunza nu avea nevoie deloc de acel parc. Ai nimicit și aici bogăția unei frunze, anulându-i libertatea ei de cădere, așezând-o cuminte într-un parc.
Următoarele trei versuri încearcă să spună povestea fascinantă a unei picături care, prin ampla și fireasca respirație a universului, poate poposi atât pe obrazul unei lacrimi, cât și într-un veșnic abis de ocean. Este singura imagine care cred că își poate găsi poezia. Este totuși un cuvânt care a stâlcit puțin povestea: „purificare”. Ai introdus aici, în mod ilicit, un sens, o soteriologie care nu-și avea rostul. Și tocmai în acest loc, al unei prea-frumoase povești, ți-ai denunțat așezarea: ceea ce te învârte este căutarea către un posibil sens, eventual către o posibilă fericire. Metafizic vorbind, este o așezare slabă, undeva prea aproape de inautentic.
Ultimele trei versuri nu fac decât să-ți confirme disperarea, căutarea și nostalgia. „Oglinzile sparte ale valurilor” își plâng în mod firesc cioburile, dar ai săvârșit în final un gest de-o aroganță și chiar impertinență nefirească pentru simplitatea umană: ai înrobit visele. Or, îmi este peste puteri să văd visul în ecuația vreunei servituți.

= vali
Alexandru Corneliu ENEA
[11.Apr.09 14:12]
fara aprobare, iti spun: draga vali, viziunea mea in aceasta poezioara este despre roata timpului, ca simbol evident; sub presiunea ei, sangele este strivit si secat,pana la praf care este recirculat,apoi depus in abisul uitarii.ramane doar si temporar urme din spiritul fiecaruia care pluteste aiurea,inchipuindu-se, eventual, "in oglizile sparte ale valurilor", privite trecator de cei ce mai cauta iluzii.dar,de ce aroganta? nu am inrobit visele;ele sunt dizolvate in apa oceanelor,pot sa se evapore,sa hraneasca alte inceputuri si alte vise, mereu cu aceeasi soarta.daca din pamant suntem facuti si pamant ajungem, umorile ajung si ele la origine si numai urmele de spirit au libertatea de a migra in toate starile.nu-mi doresc sa te cunosc, dar mi-ar place sa te stiu! in rest, astept sa ma admonestezi si-mi iarta primul raspuns.sincer.

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= acum am înțeles...	Cozmescu Valentin [10.Apr.09 21:18]
de ce ai trei volume de poezii nepuse la vânzare. pentru că sunt mai mult volume decât poezie. scuză te rog aparenta neghiobie, însă aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă.

= puterea	Alexandru Corneliu ENEA [11.Apr.09 08:37]
dle v.c., v-am citit "nenumaratele" (0) creatii si am incercat sa va inteleg puterea de a intelege, de a aprecia, cu toate formele de manifestare.filosofic, zero este un simbol al inexistentei.( va invit sa meditati la zicala:"cainii latra,caravana trece!)m-as bucura sa va citesc op-urile care sa-mi demonstreze talentele dvs lirice.cu prietenie.

= ți-am îndeplinit dorința	Cozmescu Valentin [11.Apr.09 12:50]
mai întâi, deși puterea ta de înțelegere are cam tot ce-i trebuie, mă îndoiesc că vei putea pricepe ceea ce ascund cuvintele aruncate de mine prin site-ul ăsta. dar dacă mă gândesc mai bine, puterea ta de înțelegere nu este chiar atât de mare. nu a fost în stare să priceapă banalul "aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă". mai apoi, de ce ai crede tu că eu am vreo pretenție de literat ??!! sunt doar un mediocru cu oarece notorietate în scara blocului meu. însă sunt un om frumos și puțin monstruos din semi-profil, cu multă înțelepciune între coaste. cât despre tine, l-a un moment dat, în una din ultimele tale cuvântări, am simțit că te-ai înfrumusețat. dar bag de seamă că m-am înșelat. dacă vrei neapărat, voi face o lectură mai detaliată a versurilor tale. să luăm chiar poezia de față, unde voi denunța atât precaritatea cuvintelor cât și a sensului, dar voi încerca să salvez ce se poate. Începutul este sterp, fără să producă vreo senzație de vârtej: „Se-nvârte roata prea repede / se-nvârte” – ochiul nostru este prea obișnuit cu roți care se învârt, prin urmare efectul de vârtej este aproape nul. Iar repetiția „se-nvârte” nu adaugă nimic la toată rotirea asta. Simplitatea pe care ai încercat-o și-a ratat tocmai puterea simplității. Următoarele versuri vin să expliciteze acea rotire: este vorba de o forță centrifugă care „ne desparte, și ne împrăștie, / și ne-ndeasă în straturi de umbre”. Iar ai încercat o simplitate, lăsând forța centrifugă să fie doar ceea ce este ea: ceva care despică și alungă către margini toți atomii aflați în raza ei de acțiune. Dar forța centrifugă care doar „desparte” și „împrăștie” este mult prea slabă ca să poată face vreo revoluție între atomii umanității. Este nevoie de mai mult. De asemenea, ai forțat și o potrivire de efect – „straturi de umbre” – care nu crează nici o imagine dramatică. Ochii mi s-au încântat și cutremurat însă la „liniștea unor margini”. Sunt aici două cuvinte care ascund enorm și dezvăluie infinit de puțin, dar îți întind ființa până spre neființă. Atât „liniștea”, cât și „marginea” sunt cumplit de bogate în ascunderea lor. Dar - și ce păcat de acest „dar” - „liniștea unor margini” agățată de tine de efectul centrifugar își sărăcește prea-plinul. Urmează apoi o secvență sufocată de o metaforă schilodită de niște cuvinte nepotrivite: „Sângele transformat în praf” - ai irosit o minunăție de „praf” cu un insipid sânge (care nu spune nimic, sau spune prea multe); iar acel „transformat” a mutilat de tot versul. În următorul vers, frunza nu avea nevoie deloc de acel parc. Ai nimicit și aici bogăția unei frunze, anulându-i libertatea ei de cădere, așezând-o cuminte într-un parc. Următoarele trei versuri încearcă să spună povestea fascinantă a unei picături care, prin ampla și fireasca respirație a universului, poate poposi atât pe obrazul unei lacrimi, cât și într-un veșnic abis de ocean. Este singura imagine care cred că își poate găsi poezia. Este totuși un cuvânt care a stâlcit puțin povestea: „purificare”. Ai introdus aici, în mod ilicit, un sens, o soteriologie care nu-și avea rostul. Și tocmai în acest loc, al unei prea-frumoase povești, ți-ai denunțat așezarea: ceea ce te învârte este căutarea către un posibil sens, eventual către o posibilă fericire. Metafizic vorbind, este o așezare slabă, undeva prea aproape de inautentic. Ultimele trei versuri nu fac decât să-ți confirme disperarea, căutarea și nostalgia. „Oglinzile sparte ale valurilor” își plâng în mod firesc cioburile, dar ai săvârșit în final un gest de-o aroganță și chiar impertinență nefirească pentru simplitatea umană: ai înrobit visele. Or, îmi este peste puteri să văd visul în ecuația vreunei servituți.

= vali	Alexandru Corneliu ENEA [11.Apr.09 14:12]
fara aprobare, iti spun: draga vali, viziunea mea in aceasta poezioara este despre roata timpului, ca simbol evident; sub presiunea ei, sangele este strivit si secat,pana la praf care este recirculat,apoi depus in abisul uitarii.ramane doar si temporar urme din spiritul fiecaruia care pluteste aiurea,inchipuindu-se, eventual, "in oglizile sparte ale valurilor", privite trecator de cei ce mai cauta iluzii.dar,de ce aroganta? nu am inrobit visele;ele sunt dizolvate in apa oceanelor,pot sa se evapore,sa hraneasca alte inceputuri si alte vise, mereu cu aceeasi soarta.daca din pamant suntem facuti si pamant ajungem, umorile ajung si ele la origine si numai urmele de spirit au libertatea de a migra in toate starile.nu-mi doresc sa te cunosc, dar mi-ar place sa te stiu! in rest, astept sa ma admonestezi si-mi iarta primul raspuns.sincer.