| = prea ilicit acel "trebuie" | Cozmescu Valentin [16.Mar.09 14:10] |
| ca și cum ar fi posibil, printr-o răsucire, ca Buddha să renunțe la descoperire, nimicindu-l pe "trebuie". când s-a cocoțat într-o Nirvana, era tot într-o căutare, descoperire a ceva. tot ce urmează după clipa care ne-a părăsit nu este decât o descoperire (deschidere către...). și, apropo, nu sunt prea multe "lucruri" care să scape gândului. iar cele care scapă, ne scapă și pe noi. rămânem veșnic deschiși în descoperirea a ceva tocmai din pricina perfectei neîmpliniri a gândului. crezi că Didel nu este pe drum??!!! a avut Isus grijă să lase și în el, Didel, o urmă de dor de ducă... | |
| = licit cu"o urmă de dor de ducă" | Visan Tiberiu-Ioan [10.Apr.09 14:55] |
Într-adevăr, "trebuie" activează prea adesea ilicit în viața noastră. În cazul de față, eu unul îl consider licit din următorul motiv: include doar efortul căutării. Sensul în sine ca revelație nu e rezultatul acestui efort ci există dincolo de el ca prezență nemijlocită. "Trebuie" conține drumul(obstacolul) ca proces de maturizare. Descoperirea - când e vorba de ființă - vine prin cel ce se face cunoscut, re-cunoscut. Adevărul despre noi înșine sau Divinitate nu rezonează doar cu "perfecta neîmplinire a gândului" ci cu disponibilitatea întregii ființe și a întregului din care facem parte. "Trebuie" duce spre întâlnire dar n-o determină. Cel ce te întâmpină are libertatea de a nu se subordona efortului tău. S-ar putea ca "restul" ce scapă gândului și "ne scapă și pe noi" să poarte în sine esențialul ce urmează a fi descoperit. Un lucru este cert: Divinitatea ne întâmpină din direcții aparent incompatibile(necesitate și libertate). Prezentul nostru nemijlocit le dă întâlnire chiar dacă nu reușește decât arareori să le armonizeze. Cu respect Glad Elian | |