| = Carmen, ai reușit... | Emil Iliescu [10.Mar.09 11:50] |
| Carmen, ai reușit într-un text atât de condensat să osmozezi trei stări existențiale, care, fatidic, ne urmăresc de la naștere: moartea acceptată, iubirea nesfârșită și spaima neputinței. Neputința de a înțelege de ce moartea ne însoțește tainic pretutindeni, mai ales în interiorul domestic("Are fotoliul ei, îi place să privească pe fereastră cel mai mult, nu iese din încăpere niciodată, este fidelă și mă așteaptă mereu. De câte ori mă întorc, mă privește, așa cum nimeni nu mă poate privi, rece, adânc, până la naștere, tot timpul găsește ceva de făcut, are mereu ceva nou care mă atrage, apoi indiferentă își întoarce capul spre fereastră. Cam asta face toată ziua"). Neputința de a înțelege iubirea ce se vrea calculată cu exactitatea unui bisturiu de incizie, microscopic, atât de fin, încât nu dă greș niciodată("E un gest reflex să iubesc cu precizie și disciplinat, de aceea am nevoie mereu de acest sentiment special, tăios, să nu lase loc vreunei perturbări"). Neputința de a-ți explica semnificația acelor tăieturi-riduri secrete, pe care numai tu le simți și le poți vedea, pe care ți le lasă în suflet "această mare diferență de timp dintre noi". Dacă am ști să înlăturăm din noi neputința, am putea înțelege mai ușor că moartea stă pe fotoliu și privește afară, fiindcă se simte la fel de neputincioasă ca și noi - nu ea hotărăște clipa noastră finală ! Atunci am înțelege de ce o iubire imposibilă de pe praguri biologice diferite poate fi mai bogată în semnificații pe care nici o altă iubire nu ni le-ar putea oferi... "Neputința se naște din stern". Dar lângă stern stă colivia inimii. Dacă îi vom deschide larg ușița de aur niciodată neputința nu ne va mai putea subjuga existența. Un text profund și aproape de suflet. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = Carmen, dacă moartea "Are fotoliul ei... | marius nițov [10.Mar.09 18:51] |
| Carmen, dacă moartea "Are fotoliul ei, îi place să privească pe fereastră cel mai mult," o înțeleg ca pe o trecere, o necesară depășire a limitărilor. Am scos din context, chiar îl recitesc pe Cioran și sunt cumva pe un înțeles al morții, fără să cad la pace cu marele scriitor. Singurul lucru pe care îl uităm de câte ori vorbim de moarte este dragostea, puterea noastră de a-i zâmbi în față și a o anihila. Cel mai insuportabil lucru, nedigerat de către moarte, este puterea noastră de a-i zâmbi, de a iubi dincolo de lipsa ei de respect față de viață. | |
| = re | Carmen-Manuela Macelaru [11.Mar.09 08:29] |
| emil, ma bucur ca ti-a placut, eu am mizat pe imagini fotografice, flash-uri, care se schimba repede, treceri bruste de la o imagine la alta, asa cum si iubirea sau moartea sau neputinta se pot instala, repede si fara loc de intors. e un text incadrat proza, e un pas pentru mine, cred ca e al doilea text proza scris. marius, puterea a-i zambi si de a o anihila, experimentul "gandeste-te cel putin un minut pe zi la moartea", cred ca tot cioran l-a propus, poate ma insel, nu mai tin minte, "si va fi mult mai comod sa ii iei locul in fotoliu", revin sa zic. va multumesc si va mai astept. mcm | |
| = hai să pornim așa: | Petru Teodor [13.Mar.09 14:21] |
| 'J. moare' - două cuvinte. Atât este moartea scrisă de alții. Dar desigur ai văzut filmul. Degetele tale trec peste cuvinte, le simți conturul și, mai rău, simți negru sfârșitul tău. Nu moartea, ci acea secătuire, când totul se scurge, iar carcasa rămâne, o simți că se mișcă, zice 'bună ziua', dă explicații, se duce să cumpere pâine... Mai lipsesc sforile atârnând din văzduh sau dintr-o podea ascunsă sârmele ce-ți mișcă făptura. 'J. moare' - CE VREI SA FAC? Nu pot să împiedic moartea să vină să ia, chiar dacă J. este copilăria mea, inima, sentimentele mele când o prindeam deșirată între paturi, ca un om beat, cu perfuzia smulsă din brațe și atâta sânge cât n-am mai văzut, parcă era sângele meu - trăiește J., nu te lăsa, trebuie să fie un scop în toate. Trebuie! Și plângeam cu rușinea toată în brațe... Toți ceilalți plângeau și ei, ziceau a fost o ființă minunată, iar carcasa zâmbea printre lacrimi și le răspundea da, da, aveți dreptate, cu batista încercând să-și șteargă rușinea, să făcă ceea ce se cuvine, da, da, aveți dreptate... Și-acum se duce la coadă la pâine, acolo unde iubirea se cântărește după vorbă și fapte. Cu respect, PT. P.S.: aceasta de mai sus este o alternativă; extemporalul ăsta l-am dat, l-am picat o dată (vezi mai sus - neputința este când nu știi ce să mai faci; poate puteam să mai fac ceva; iubirea din mine i-a spus, când a revăzut-o în vis pe J., moartă, cu ceara spirală arzându-i pe piept, du-te spre cer, acolo e locul tău, nu mai ai ce căuta aicea; ea s-a îngrijit de părinții ei până când au murit; acum cred că ei au grijă de ea; ar fi meritat poate mai multe). P.P.S.: Mi-a plăcut textul de mai sus, îl consider reușit. | |
| = :)teodor | Carmen-Manuela Macelaru [13.Mar.09 15:37] |
| da, e un motiv de relaxare sa stai la coada, nu cred ca la paine, dar la supermarket da. mi-a placut jocul J, un comm interesant cu valoare literara. mcm | |