| = "Ceva se întâmplă" | Maria-Gabriela Dobrescu [22.Nov.08 11:07] |
| Mă pregăteam să scriu despre singurătate, dar citind poezia ta mi-am dat seama că nu mai are rost. Altcineva făcuse asta înainte mea și trebuie să recunosc că a făcut-o destul de bine. "singurătatea e o formă a vremii în care te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine în timp ce te prefaci că trăiești..." Ce aș mai fi putut spune? Maria | |
| = răspuns; maria -gabriela dobrescu | Teodor Dume [22.Nov.08 11:29] |
| maria-gabriela, iată că nu mai sunt sigur. trecerea ta, prima de fapt, îmi călăuzește pașii și sufletul într-o noapte în care vroiam săp fie numai a mea. mulțumesc mult de oprire, semn și interpretare. ai ales partea cu cea mai accentuată nuanță filozofică din acest text, parte care am vrut-o ca pe o rostire de tip definiție. te mai aștept, cu multă căldură sufletească, teodor dume, | |
| = versantul drept | Zaharia Ramona [22.Nov.08 12:36] |
| Cât este singurătate și cât însingurare? Mi-a plăcut mult "versantul drept al inimii" cu nervurile "în care s-a refugiat viața". Inima este cazemata din care viața nu se predă niciodată. | |
| + Despre forma realității sau viabilitatea cercului interior | Călin Sămărghițan [22.Nov.08 14:55] |
| O poezie aidoma unei alergări de imagini artistice care se succed într-un spațiu inelar, concentric, ”îngust” al gândului poetic orbitând împrejurul ideii centrale a singurătății ca ”formă a realității interioare”. Singura, am adăuga noi. Pluralitatea înseamnă deja alienare, chiar dacă înseamnă totodată și alinare. Căci despre asta e vorba aici: despre distanța dintre alienare și alinare. Care e diferența? O vocală! O poezie! Un spațiu! Ei bine, în acest spațiu interior scrie Teodor Dume. De aceea am spus ” spațiu îngust”, poezia lui e ”subțire”, fină, disecantă. Acest spațiu așadar, e inundat de imagini fin artistice: arătătoare de ceas lipite de perete, martore ale unui timp încremenit, o noapte de iarnă care ”ticăie”, semnul unei tăceri absolute accentuate și de acele ”gânduri muiate în liniști”. În această specifică lume, cuvintele sunt totul. Ele sunt ”sorbite”, ele ”reinventează”, ele sunt companiile inimii ”pe versantul ei drept”, cum remarca și Ramona, o imagine de excepție. Ele se lipesc de limbă și tac, o altă ”subțire” constatare. Ele sunt martorele tuturor ”lucrurilor vechi”. Ele sunt singurele. Veți întreba: singurele care ce? Ei bine, singurele și atât. Gluga neagră și inima ce tace dinspre final, accentuează aceeași atmosferă tainică, chiar misterică, aici însă, când ”ceva începe să moară”, discursul adaugă o imagine mai personală ce se întrupează din aburul trăirilor de mai sus. E momentul când teo (folosesc la fel ca autorul litera mică) ”se face că doarme” tocmai pentru a păstra aceeași impresie de liniște și tăcere. De aparentă indiferență. ”Se face că doarme” e ”minciuna” perfectă, e scuza de acoperire a ne-dormirii interioare, forma de alinare a alienării. Când singurătatea pare că-l copleșește pe autor, acesta se teme de înstrăinare, dar totodată, iată, singurătatea se dovedește a fi singura cale de descoperire a adevărului și de revelare a ”realității interioare” ca unică formă de existență. E ideea care împinge poezia înspre tărâmul filosofic al discernerii lucrurilor și realităților lumii, interioare într-o primă fază, pentru a se proiecta abia mai apoi în exterior. Aceasta e direcția, nu invers. Pentru aceasta singurătatea e forma esențială de viață, și abia apoi pluralitatea ca formă de împlinire, dar ne-necesară. Eu de câte ori mă gândesc la Teodor Dume, pe care cândva l-am numit ”gentlemanul desăvârșit”, de fiecare dată, probabil datorită fotografiei din pagina sa, văd lacul întins și pădurea din spate. Această poezie se mulează perfect pe profilul domniei sale. Am lăsat la urmă sentința finală, care îmi place foarte mult ca viziune poetică, deși personal consider că singurătatea e singura 'formă viabilă de viață'. Poate că și pentru domnia sa, dar se face că doarme. O poezie de remarcat, pentru care primiți vă rog, totala mea admirație. | |
| = Da, da, da, deosebit, Teo. | Liviu-Ioan Muresan [23.Nov.08 06:17] |
| Dupa aceste comentarii nu mai pot sa spun nimic. Remarc doar acea persoana a treia la care Teo se raporteaza aici. Si retin. | |
| = da, chiar așa:ce este singurătatea? | Teodor Dume [22.Nov.08 18:19] |
| ramona, mi-a plăcut întrebarea ta dar și definiția inimii mulțumesc mult de trecere și semn cu sinceritate, teodor dume, | |
| = mulțumiri pentru stea, | Teodor Dume [22.Nov.08 18:28] |
| domnule călin, nu știu dacă cuvintele mele își mai au rostul. surpriza pe care mi-ați făcut-o acordând acestui poem o stea e atât de mare încât trebuie să tac. commul atât de elaborat punctând în detaliu fiecare vers, fiecare stare care împreună îmi definesc singurătatea, bucură. nu numai că ați făcut o analiză atentă pe text ,dar ați elaborat un studiu despre aceea stare punctată de mine în încercarea de a defini prin propria-mi trăire acel sentiment. mulțumesc, iar acest semn de încurajare mă obligă și mă atenționează la mai mult. tăcerea, uneori vindecă. așa că tac ascuns în mine. cu mii de mulțumiri, teodor dume, | |
| = amplitudinea singuratatii | Doru Dorian David [22.Nov.08 18:45] |
| Teodor, m-am asezat in tacere in poem... in fereastra ta oricum invie si mor stele... acum sunt linistit, o liniste blanda langa tine, batrane, comentariile sunt de prisos, vorbesc numai despre mine, a ma ierta cititorul... vreau sa-ti spun ca iti sta mult mai bine in poemul amplu, in el reusesti deplinatatea! Nu uita! Ganduri bune | |
| = Cu gândurile muiate în liniști | George Floarea [23.Nov.08 05:59] |
| Îmi place poemul dar și profunzimea temei alese. Un poem scris cu sângele și stările autorului, tocmai din acest motiv un poem credibil și plin de substanță. „ singurătatea e o formă a vremii în care te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine în timp ce te prefaci că trăiești...” Un gând de o mare profunzime dintr-un poem scris cu maturitate de un om sincer cu el. gf | |
| = teo, singuratatea este singura forma de autenticitate umana | angela spinei [23.Nov.08 03:41] |
| introiectie in acest poem inimile noastre tac la rascruce de drumuri dar aceasta inca nu este singuratate. daca tace - inca mai comunica, inca mai exista. cred ca cel mai important este sa stii sa comunici cu tine insuti. si tu o faci atat de frumos aici. cu respect angela | |
| = tranzit | bogdan dragomir [23.Nov.08 21:22] |
| Poemul "Singurătatea ca formă a realității interioare" gravează -într-un fel- mutația categoriilor psihice, tranzitul de la ego la sine. Altfel spus, ansamblul se rezumă la asertația: poemul gândește autorul (poemul ca reprezentant al sinelui, al interiorității și autorul ca exponat al eului, al exteriorității identității psihice). Răsturnarea icebergului se produce încă din prima strofă: "teo nu-și găsește locul/ e mult mai bătrân decât/ arătătorul de la ceasul lipit/ pe tencuiala peretelui alb". Așadar, suntem situați dintru început într-o stare de confuzie, de discomfort emoțional, exteriorul nu mai coincide cu exteriorul- teo nealiniat cu timpul său. Interesant este faptul că avem de a face cu o relatare, cu o conștiință de gradul trei care ne informează asupra acestui fapt. Pe axele timpului interior (spune aceasta conștiință) el (teo) este mult mai bătrân. Ce poate semnifica aceasta dacă nu un sine ieșit la lumină, un sine conștient, capabil să emită judecăți asupra apendicelui său- eul. O luciditate ce cuprinde "marginea privirii", adică posibilitățile empirice, condiționatul biologic. " Teo se pierde". Odată cu el se pierde și memoria imediatului- numele tatălui, numele fiilor. Singurătatea ca o fizionomie a uitării; căci numai ea lasa posibilitatea expluatarii structurilor intime. | |
| = răspunsuri pentru voi toți. dorin dorian, george, angela... | Teodor Dume [23.Nov.08 12:26] |
| doru dorian, mă bucură trecerea și așezarea ta în tăcere în poem. sigur că-mi stă mai bine în poemul amplu. ai dreptate aici pentru că mă pot desfășura întru înțelegere pe când într-un poem de esență nu mulți sunt aceea care pot descifra mesajul și atunci în sufletul meu se așează regretul. mulțumesc prietene. te mai aștept pe ulița mea. george, înainte de ați mulțumi de popas și semn trebuie să recunosc că și tu ai dreptate. își mulțumesc pentru esența reținută, esență fabricată de teo. în acel mic fragment se ascunde acea profunzime despre care vorbești. cu alese sentimente. te mai aștept. angela, prezența ta bucură mereu, fapt pentru care îți mulțumesc. da, cel mai important este să știi să comunici cu tine însuți. bine zis, angela. mulțumesc mult pentru aprecieri și trecere. ești bine venită oricând. vouă acelora care ați poposit în singurătatea mea ,aducând cu voi un licăr de lumină,poate și o firimitură de speranță, mulțumiri de suflet. același mereu, teodor dume, | |
| = "soarbe din cuvinte ca dintr-o rugă..." | Roman Anamaria [23.Nov.08 21:44] |
| Când eram mică aveam un glob (se mai găsesc în comerț) cu un peisaj de iarnă în interior, în mijlocul căruia era un copil cu o săniuță. De câte ori întorceam globul, mai ningea o dată peste copil și mereu aveam impresia că acesta îmi zâmbește a mulțumire... Când Teodor Dume "soarbe din cuvinte/ca dintr-o rugă" simt că "ceva" îmi "întoarce globul"... iar eu sunt acel copil care nu știe cum să mulțumească pentru că mai ninge o dată... "singurătatea e o formă a vremii în care te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine în timp ce te prefaci că trăiești..." O poezie de care mă desprind greu. mulțumesc pentru aceste trăiri, anamaria | |
| = re: roman anamaria... | Teodor Dume [24.Nov.08 08:21] |
| anamaria, însuși commul tău e un poem rotungit prin zâmbetulu copilului din globul tău. migala și tactul cu care ai investit acest comentariu îmi spun cât de mult iubești frumusețea cuvântului și zâmbetul pur, albul acela imaculat al zăpezii pe care ni-l dorim ca un gest să picure peste noi. mulțumesc mult, anamaria. ai un suflet curat. cu prietenie, teodor dume, | |
| = re: bogdan dragomir, | Teodor Dume [24.Nov.08 13:55] |
| bogdane, scuză-mi răspunsul întârziat, dar commul tău l-am obesrvat mult prea târziu. alături de mulțumirile de suflet, direcționate înspre tine, precizez c-ai elaborat un comm nu numai literar ci ai privit întregul dintr-un punct filozofic. ai indicat parcurgând fiecare stare din lungul drum parcurs, pe momente, din viață.mi-ar fi plăcut ca mulți asemeni ție să privească din acest unghi. prezența ta e o recunoaștere a cuvâtului mulțumesc și te mai aștept ca pe un oaspete drag cu prietenie, teodor dume, | |
| = placut in imagini | Carmen Moraru [26.Nov.08 18:48] |
| este prea plin de amintiri si imagini. imi isca intrebari si-mi rascoleste asa zisa liniste, in care abia daca pot sa ma mai cufund. | |
| = * | Andrei Trocea [26.Nov.08 19:29] |
| un poem in fata caruia e bine sa-ti tii respiratia. launtric, ca orice apa linistita careia nu ii ghicesti adancul. iar daca pana aproape de sfarsit e un dans inauntrul lui teodor dume, la sfarsit carcasa se desface si peste lumea cititorului se suprapune lumea lui teodor dume. sau mai pe scurt: sfasietor de trist, sfasietor de singur, urlet de laiol. cu prietenie, andrei ot tgocna | |
| = re; carmen moraru și andrei trocea,... | Teodor Dume [27.Nov.08 10:06] |
| carmen, trecerea ta e ca o ploaie de părimăvară, călduță care revigorează. mulțumesc mult și te mai aștept. toată sinceritatea mea. andrei, îți auzeam voșnetul pașilor prin fața porții mele dar nu-i zăream. liniștea mult prea adâncă din mine îmi dădea o senzație de pustiu. și iată-te aici lângă căpătâiul viselor mele încercând să-mi spui că nu sunt singur. da, ai dreptate. acum sunt cu voi. mulțumesc mult, prietene bun cu aleasă prietenie, teodor dume, | |