| = :) | Carmen-Manuela Macelaru [19.Jun.08 18:20] |
| imi place comparatia din primul rand, daca un poet de pe acest site spunea, sanii ei sunt ca niste clopote tibetane, vers pe care dupa cum vezi l-am retinut, am sa retin si comparatia ta:O, beduinule, sânii ei sunători sunt ca niște dune pe care talpa mea nu le va săruta niciodată!; ideea este ca si tu percepi la fel, cu zgomot, sunatori(!). povestea beduinului frumoasa si ea.mi-a placut. mcm | |
| = carmen, carminis | dorin cozan [19.Jun.08 18:28] |
| Numesc "sunători" sânii azura li. Pe viitor, vei învăța că dorincozan nu e din lumea aceasta. | |
| = da | Carmen-Manuela Macelaru [19.Jun.08 18:37] |
| am citit azura li, se regaseste aceasi tema: desertul. mcm | |
| = cantec pentru tristețile necesare | dorin cozan [19.Jun.08 18:53] |
| ...și acelasi sunet al sferei. mă bucur că ai citit azura li. | |
| + Apropierea de... | George Pașa [19.Jun.08 20:25] |
| Deși încadrat la proză, textul are și valențe poetice, chiar pasaje de un lirism profund și încântător. Nu vreau să vorbesc despre rezonanțele mitice, nu văd nici desacralizare aici, dimpotrivă. E aici o altfel de geometrie poetică, venind și din apele visului, și dintr-o întrezărire a unei alte lumi. Eroul nu mai suge la sânul efemerului, ci pare a se împărtăși dintr-un mister al unui altceva, ce numai i se scurge în ochi "ca un fir alb, sunător". Reușită este și povestea beduinului, iar finalul este, într-un fel, deschis, ca o întoarcere din viața de după moarte. Interogațiile sunt tulburătoare, n-am să pătrund în dimensiunea filosofică a acestuia. Voi spune numai că este aici un text meritoriu, demn de a fi citit. | |
| = Erată | George Pașa [19.Jun.08 20:44] |
| "a acestora" | |
| + coloane de nisip | Călin Sămărghițan [19.Jun.08 22:54] |
| Dacă într-adevăr nisipul e sunător, ori dacă sulițele se pot înfige în tine ucigându-te doar pe jumătate, asta numai el știe: cel care-și împarte jumătățile de viață, jumătățile de lucruri, jumătățile de drum între a fi sau a nu fi în brațele ei. Dorin își împinge viziunea de această dată pe un tărâm al unui fantastic închipuit care-l prinde foarte, foarte bine. Limbajul lui e perfect adaptat la așa ceva, cotloanele imaginației sale se întind până acolo. Tema aceasta a deșertului pe mulți i-a tentat, începând cu Iacob și Moise, până la Exupery, Frank Herbert ori Coelho. Dorin are câte ceva din toți, dar și un altceva aparte, un vârtej interior din care izbucnesc plăsmuiri ale unei tensiuni perpetue între ceea ce este și ceea ce ar putea fi, între real și imaginar, între concret și dorință. Se pare că și el a străbătut acel deșert ori altul, în care sunt cuprinse desigur dunele, coloanele de piatră, tăblițele de lut, chiar strălucirea aceea a luminii parcă reflectată-n siliciu, și bineînțeles șocantele coloanele de nisip care "au început să urce" în acea superbă viziune, sfârșind cu tragicul "fir alb, sunător" din final, discret, ca o urmă de lacrimă, care spune "da, cu adevărat așa e". Încadrând textul la science fiction nu face decât să-i găsească creației sale un gen proxim, deși, la fel de bine, ar fi putut fi și în altă parte. Imaginarul cozanian se pretează la așa ceva, și a mai dovedit-o până acum. Dilemele lui funciare coboară până înspre acele abisuri unde delimitările "moleculare" se pierd, făcând posibilă orice translație, în orice direcție, spre orice tărâm, ori gen, ori speță, sau ce dorim noi. Poate că de aceea prinde ori inspiră orice tip de cititor. Bănuiesc. Dar n-am putut să mă rețin, însă, de la a observa că cel care știe totul, era singur și era în întregime, dar întru totul în întregime, de nisip. Ce vreau să spun? Că cel care știe totul nu mai caută răspuns asemenea tănărului. L-a găsit: e singur. Și e de nisip, adică e una, e de aceeași ființă cu propria-i singurătate. Așa îmi place să înțeleg. Respect domnul meu, și de ce să nu spun... invidie. Cred că e cel mai bun (și sincer) compliment. | |
| = ... | Silvia Bitere [20.Jun.08 10:35] |
| Dorin Cozan face poeme în proză. Este cel mai bun text de la el.Îl citești o singură dată și rămâi cu el îmbrăcat. Când nu ai cuvinte pentru ceva/cineva lasă o inimă de beduin să se furișeze sub cămașa ta să-ți caute sufletul curat. Prin măduva spinării îmi simt centri nervoși agitându-se în puritatea cuvintelor cozane/ozane, mă aplec cu sfială să-ți culeg cuvântul tău bătrâne beduin. Nu vei găsi nici bucurie nici tristețe, ci doar o fântână. Totul este ca tu să crezi în ea, în tine. Tu ești fântâna, eu umila ta săpătură. | |
| = eu stiu ca | elis ioan [20.Jun.08 13:41] |
| aceasta este de fapt o poema de dragoste, iar proza sf, nu tine decat de latura ludica a lui dorin cozan mi-am amintit de 'iluzionistul' (filmul) ai aici o atmosfera de poveste cu erotism cuminte privit printre coloane de nisip si cu talc | |
| = minima moralia | dorin cozan [20.Jun.08 13:57] |
| George, intr-adevar, exista o stransa relatie intre compartamentul indragostitului si cel al misticului; banuiesc faptul ca si sentimentele se aseamana, un misterium tremendum in prezenta obiectului iubit. singura diferenta vizibila e cea care tine de vestimentatie. e un lucru ciudat si fantastic multumesc de com si stea Călin, mă bucur că mai exista cineva care intelege bine ceea ce incerc sa spun. asta vine dintr o intelege adecvata a lucrurilor. altfel nu mi pot explica onestitatea si daruirea cu care vorbesti. comul tau merita stea. iar aplecarea ta asupra povestii mele ... mă inclin. multumesc silvia, fantana e sufletul celui care cuminte asteapta pe cineva sa i spuna: vino cu mine si nu vei mai inseta niciodata. cu adevarat, poti muri de sete si in mijlocul apelor elis, demult nu te am mai vazut pe la mine. bucuros sa te regasesc si pe tine aici. cand pierzi ceva iti dai seama ca nu mai esti singur. cel putin asa cred | |