| = între spații | George Pașa [30.Apr.08 18:55] |
| Un text destul de complex, generat, paradoxal, tocmai de simplitatea spunerii. O structură interesantă îi asigură deschidere. Mai întâi izolez monostihurile: "înțeleg prea bine spațiile" "și noi" "numic nu mai pot atinge acum" Iar, între ele, versurile-liant: "senzația că orice ai atinge esențial nu atingi" "un bonsai mirat de atâta lumină deodată" "bucuria plantată într-un vas transparent". Risc să devin întrebător și să nu primesc din apa vieții, dar e aici cumva un paradox: cu cât limita imposibilului ți se pare mai intuibilă, cu atât te și îndepărtezi de ea. Pentru că echilibrul presupune și acceptarea unui dat. Ramificațiile gândului nu mai duc la limpezirea spațiilor. Și "închiderea înainte de răsărit"... Aici cred că e marea pierdere. | |
| = Pașa | Ela Victoria Luca [01.May.08 16:31] |
| apăi, oamenii-întrebări nu pot primi apă, primesc tot mai multe întrebări, din toate spațiile, niciun răspuns nu-i mulțumește/liniștește, cautăăă mai departe, tot mai, indiferent de lumina care cade peste bonsaiul minții lor. da, e pe paradoxuri și aici, am eu ce am cu paradoxala asta existență și infiltrarea ei în creație. mulțumesc pentru aplecare la întrebare. Ela | |
| = Mi-a fost dor de voi :) | Alexandra Mihalcea [14.Feb.10 00:05] |
| Ma bucur sa revin dupa ce m-am ascuns bine pret de cativa ani si sa vad cum ai evoluat. Nu ca n-ai fi scris bine si inainte, dar, na, ca tot omul, ai evoluat si tu. Ti-am citit cateva texte dar m-am oprit la asta sa-ti las un semn pentru ca mi-a atras atentia titlul...poate si din cauza starii mele de spirit. Frumoasa joaca asta dintre versurile tale si "podul de piatra". Subscriu la ceea ce spune Ecaterina mai sus: versurile tale devin din ce in ce mai profunde. | |
| = Erata | Alexandra Mihalcea [14.Feb.10 00:09] |
| Ei, si uite cum din greseala, probabil din cauza oboselii, comentariul meu nici nu a ajuns unde trebuia:)) Era pentru "Verde-albastru de moarte". Mea culpa. | |