| = aici... | ioana matei [17.Dec.07 11:40] |
| adâncimea negrului urlă rătăciri într-o falsă esență (cred eu) si chiar poate îmbolnăvi de neputință și durere...e înspăimantător cât de departe poate să ajungă negrul, "fără urme de tată", visându-se punte între lumi... | |
| = Fetita oarba creata din slabiciunile noastre | razvan rachieriu [17.Dec.07 11:58] |
| “”Stratul de neputință” se depune în zăpezi grele și murdare în sinele pe care este construit un “oraș-ruină”. “Fetița oarbă” o asociez cu slăbiciunile și neputințele noastre, ce se zbat morbid în materia interioară, sfâșiată de dureri opace. Ca de obicei, o poezie pe placul meu. Cu prietenie, Răzvan. | |
| = Un poem | Silvia Bitere [17.Dec.07 13:11] |
| care m-a făcut acum, în prag de sărbători de iarnă să lăcrimez. Frumoasă ultima strofă, în mod deosebit accentul pe tată m-a îndemnat mai mult să las ceva scris aici în sens de atenție asupra textului dumneavoastră... Silvia | |
| = salut | radu bonta [17.Dec.07 13:16] |
| Sincer mi-au placut mai mult celelalte poezii ale tale, dar si aceasta e reusita... Fetita oarba este cumva in tine? :) Cu drag Radu | |
| = Felicitări... | ILIESCU EMIL [17.Dec.07 14:19] |
| Poezia ta este o armonie de contrarii. Albul zăpezii stinge neputința strigătului, drapat în doliu, prin care ne strigăm prin univers tatăl... Unii îl descoperă în DUMNEZEU, alții îl caută lăuntric, o viață întreagă, ținând de mînă copilul orb al căutărilor noastre. Ca o răsturnare de situație a soartei regelui Lear, acolo unde tatăl ținea de mînă copilul încercând să-și recompună o lume numai de el știută, pipăită, aici copilul nu poate simți atmosfera de haos primordial, în care o lume în ruină își trăiește mut agonia, fiind protejat de maturitatea celui ce îl conduce prin lume. Numai speranța că, într-o bună zi, căutarea va lua sfîrșit ne poate salva de avalanșa întrebărilor fără răspuns, cotidiene, numai ea speranța putând arde până la combustie în inimile noastre, ceea ce rămâne etern fiind voința , metamorfozată în brațele puternice, în care ne ținem ferm destinul, indiferent dacă tatăl căutărilor noastre va fi găsit sau nu, peste o vreme. | |
| = părere | Ecaterina Bargan [17.Dec.07 15:49] |
| trist, ca un strigăt mut în adîncurile ființei, o durerea ce străbate cele mai sensibile fibre, atingînd inima. sunt niște trăiri simțite, altfel nu-mi imaginez a pătrunde așa profund stările ori trecera prin spații dense, timpuri obscure în contrast cu albul vizibil doar pentru unii, puterea sugestivă. pierdere - niciun punct de referință, niciun sprijin, nici măcar posibilitatea de a vedea lumină, dacă tot nu o simți în suflet. este greu a păși prin doliu, prin omătul negru, prin neputință, cu inima înfășurată în spaimă, zvîcnind cu o viteză anormală. totul se rezumă la nemișcare/ încremenire, tăcere, gol sfîșietor... dincolo de orice aparență se ascunde inocența inofensivă, bine surprinsă aici, direct, fără menajamente, din suflet. acea stare de neliniște, necesitatea de a simți ceva, de a înțelege, se ascunde în "formele de gheață din pumni". sentimente netransfigurate, straturi care nu se topesc, tot aici și rîvna de a schimba ceva, speranța. nostalgie/ durere venită dinspre austeritatea sorții cristalizată de geneza întregului propus ființei creatorului. un text greu în gravitatea lui, la propriu și la figurat, axat în jurul întîmplării, umanității, doliului. puțin constructiv, arid în sens, persuasiv, echilibrat, plastic și valoros ca parte de sine. are un impact adînc la citire, sensibil în felul lui, nonepuizant. cu toate că e necesar uneori a simți adînc, a scrie, a citi despre un anume fel de tristețe ori durere, personal prefer totuși ideile mai optimiste. | |
| = totuși | holobaca gheorghe [17.Dec.07 17:36] |
| Încă o iarnă devorează copilăria în orașul cu "oameni inerți". Pântecul amiezii restructurează spaima prăbușitii în neant în speranța vană cî vom recupera vreodată pe tatăl din care curg toate lucrurile. Iarna de-afară scrie cu litere de gheață și zăpadă destinele. Cam melodramatic, totuși. | |
| = ce e zambetul? | silviu dachin [18.Dec.07 05:10] |
| prea aproape, foarte aproape de mare si iarna... | |
| = mulțumesc | Ela Victoria Luca [18.Dec.07 09:46] |
| Ioana, negrul pătrunde peste tot, are liane interminabile. Răzvan, neputințele noastre în fața durerii, a vieții cu ochi opaci, sunt mai grele decât lipsa unui Tată. Silvia, plânsul cela al tău, deși nu e de dorit să existe, curăță o durere. Radu, uneori plăcerea sau neplăcerea se întâlnesc în alte "zăpezi", fetița doar le presimte. Emil, avem cu toții în noi o "lume de contrarii", sunt perechile noastre de polarități, care ne compun/descompun, construiesc/fărâmă, iar aceste treceri dinspre copil spre părinte, și invers, sunt uneori răsturnări ale soartei, da. Ecaterina, austeritatea unui destin, formele de gheață ce nu se topesc în pumni, ca și cum nici pumnii aceia nu ar mai avea viață, așa cum nici "orașul", așa cum nici urma de tată nu se mai regăsește decât în spații dense din lăuntru, sunt un dat pe care-l purtăm o vreme, dincolo de optimism sau pesimism, dincolo de orice pereche de contrarii. Gheorghe, e o diferență esențială între grav - tragic - dramatic - melodramatic, promit că dacă voi repera vreodată în mine - în poezie sau în viață - vreo urmă de melodramă, mă las de scris, de tot; deocamdată rămân, văd, bine țintuită în grav și tragic. Silviu, iarna se gravează pe țărm ca un zâmbet de gheață, pe care marea îl șterge, fiindcă e îndeajuns de vie. Mulțumesc tuturor, Ela | |
| = zapezi negre far urme de tata | Dirzu Andrei Ovidiu [24.Dec.07 18:11] |
| neputiinta in fata unei viituri ale vietii a orbit fetita, ce penduleaza intre doua lumi, este puntea peste care toate se rasfrang nemilos, cred eu fetita nu vede orasul-ruina dar ii simte pulsul, acelasi puls dezolant si negru,lipsit de insufletire | |
| = Ovidiu | Ela Victoria Luca [27.Dec.07 11:49] |
| știi, într-un oraș-ruină, dezolant nu e atât pustiul, cât oamenii pierduți, care au lăsat pe ziduri urme, resturi de suflet abia pulsânde. Mulțumesc, un nou an frumos să îți fie dat, Ela | |