| = zambetul ca strigat | Maria-Mihaela Pop [15.Mar.06 17:35] |
| Am citit comentariul privitor la necesitatea unui nou curent (dincolo de postmodernism), am facut si o incursiune prin textele tale si am vazut ca vrei sa oferi altceva. Sper ca vei inlocui strigatul deznadajduit, mai mult demascat, uneori zambet, cu o noua forma a rugaciunii; cuvantul, daca nu e blestem, e ruga...Poate sfatul meu te va face sa zambesti sincer, dar cred ca e in concordanta cu povestirea care spuneai ca iti va ramane in amintire, de aceea am indraznit. Iti reamintesc si ca primul revoltat n-a reusit sa fie decat un imitator...al cuvantului. Dar cum nu putea rosti o rugaciune, a napustit potop de blesteme. Apoi ni le-a soptit noua cand n-am mai avut taria sa ne rugam. | |
| = Intr-adevar e mult de zambit aici | Cătălin Ionașcu [16.Mar.06 20:12] |
| Multumesc pentru vizita. Prin aceasta poezie am incercat sa strig, si ma bucur ca s-a observat. Dar nu cred ca daca m-as ruga ar avea putere, ar avea efect. Pentru ca rugaciunea, cu oricata tarie ar fi spusa, nu ofera acelasi imbold ca o batalie. In cazul nostru, armele bataliei sunt cuvintele. Si nu ma refer la blesteme. Ma refer la mai mult de atat. Aici fac legatura cu noul curent de care vorbeam. Noi avem taria sa spunem ce nu s-a mai spus, desi majoritatea are impresia ca s-au spus toate. Ne trebuie timp. Si cuvantul nostru va fi...si ne trebuie si mai mult timp...si cuvantul nostru va schimba. Aici incepem sa zambim. | |