| = sa stie cineva oare? | Madalina STATE [30.Dec.05 16:27] |
| cum sa ne mai inventam cand aceasta suferinta pare atat de prodige?si daca ne-am lecuit atunci vom putea visa la nemurire cu acele cuvinte cu care am suferit, deci ne intoarcem la suferinta , o reinventam si nu la leac ... | |
| = Mădălina, | Nicolae Popa [30.Dec.05 16:55] |
Am dat de observația ta, atât de nuanțată, despre reinventarea suferinței, tocmai când eram pe punctul de a mai adăuga două rânduri pentru a schimba accentul din final. Însă faptul că ție ți-a dat de gândit, că te-a incitat într-un anumit fel, mă face să mai amân schimbarea. Într-o oră mă hotărăsc! Mulțumesc pentru comentariu! | |
| = Părere | Maia Loghin [30.Dec.05 17:54] |
| Nic, Uite, ca să nu mă mai bănuiești atâta că trec pe aici peste tine și-ți stric mereu imaginea cu nemulțumirile mele, de data asta recunosc: mi-a plăcut textul. Pe bune! O biografie metaforizată, ca să nu zic poetizată, în care nu mi-i greu deloc să te recunosc. Și încă ceva, pe site încă nu ți-am spus niciodată La mulți ani! Sărbători fericite! | |
| = Moia, | Nicolae Popa [30.Dec.05 19:06] |
| Ești mult mai convingătoare atunci când vii cu observații critice. Și am nevoie de așa ceva mai ales în cazul textului de față, care mi se pare oarecum de necuprins și chiar de nestăpânit. | |
| + eu am citit | Florian Stoian Silisteanu [30.Dec.05 21:08] |
| Nicalai nicalaevici pun pe masa aceasta paharul plin luna la juma de pătrar ceva pomi tufe liliac neânflorit un cântec de vai vedrai primit de la a lui lazăr ceva din de prin lume strâns și toate acestea pentru cântecul Ba chiar de steluțar și steluțat nu mă las că am lăsat pentru cine a putea pricepe din limba mea argumentele că și când pe când am să mor o să rostuiesc vorbele cam tot așa și tu înțelegi bătrâne că ești mare | |
| = mirosul acela nescris de poezie otravita | Madalina STATE [30.Dec.05 21:45] |
| tot in tacere se fac suferintele cele mari, si chiar daca vocea, aici jos, ne ramane tacuta nu inseamna ca din rana facuta de serafimii cei negri)alfred de musset)nu ies cantecele , otrava pana in ceruri | |
| = after....shave_ lili_puth | dorin cozan [30.Dec.05 22:21] |
| cand viata ne aduce in pragul adancului, plin de tristeță amar-amăruie, fiind o broscută cu degetele mari si mici, ca la soimi, am aerul, pardalnic, al otravii celei mari din ombilicur (beep)...si mirosul acela de poezie nescrisa, si mirosul acela de poezie nescrisa....mam'mare inchide dracului usa! vine controloarei si cere sarpelui sa stea asa, ca la coafor, cu bibilica in sus. este, aci, o intreaga filosofie de salon vienez, racusorule .... | |
| + " mirosul acela otrăvitor de poezie nescrisă." | Ela Victoria Luca [30.Dec.05 22:32] |
| Terapia prin însingurare făcea bine, pe vremea când, copil, se găseau meridiane de o anumită culoare, rogvaivuri de stări ce interferau pentru a da viață. Până când „macerate” de atâta lăsare în apa sâmbetelor, iar „târâș-grăbișul plantei otrăvitoare” era simțit în orice interstițiu. Intersant joc de cuvinte pe tema morții care își are lăcașul în noi încă de la începuturi. Cu atât mai mult într-un discurs ludic, ce percutează prin intensitatea stărilor primare ce anunță, totodată, sfârșitul. Pe retină rămâne, inevitabil, un grupaj de versuri ce merită reluat înainte de orice prag al evoluției interioare: „o creangă uscată bâjbâia prin verdeață până dădea de fața ta și rămânea nemișcată în poziția șarpelui pregătit de hipnoza finală.” Imaginea maladiei revine, prin întoarcerea în cadrul „spitalului”, pe motivul apei, care aici deja nu mai are valență tămăduitoare, aici sensul este de absență, deja umbra apelor vieții. Cu atât mai mult cu cât este precedat – motivul – de un colaj de versuri „cântecel de copil”. „gol paharul. gol paharul pe dinafară. pleoape muiate în sare. ape. adăpători.” Strofa următoare pare iar un joc, însă simbolistica piciorului și a degetelor mare-mic ne trimite deja la urmă, la ceea ce rămâne din trecere, la amprente. Verticalul, cel ce nu poate fi atins decât atunci când„se pare că ne-am lecuit. acum putem suferi cu adevărat.” Ultima strofă și finalul pentru mine rămân valori definitive. Deosebită cromatică, asocierea polisemantică din sfera aceluiaș cuvânt (broscărie, broască, broscuța), toate cuprinse circular, nu, greșesc, spiralic, pentru a atinge în cele din urmă transcenderea de la o stare „nescrisă”, otrăvitoare prin însăși esența ei. Dialogul se poartă cu sine însuși, chiar dacă acel „tu” pare a fi „martorul mut” la întregul itinerar prin timpurile trăite. „sala de așteptare. craterul scrumierei. ușa cu mâner de aur și broască de-argint. monotonia de dincolo. și tu pe scaunul verde-chihlimbariu de masă plastică și deodată – mirosul acela otrăvitor de poezie nescrisă. » Aș fi modificat "semne demențiale" din versul 2 strofa a 2-a; "pe mine că cu mine" din cântecelul de copii, precum și acel "pleoape muiate". :) Tiltul (însoțit de subtitlu) este cvasi-criptic. Ce avem mai de preț din noi înșine, bine închis, bine măsurat, bine păstrat: propria noastră viață. Un poem deosebit, unul dintre poemele pe care le-am citit de câteva ori și de fiecare dată am descoperit altceva. Un poem despre care aș scrie pagini întregi. Și care indubitabil, rămâne Poem. Felicitări, Nicolae, bun sfârșit de an, un bun pas poetic mai departe. Ela | |
| = nic pop, iaca-șa mă înșelai eu | Laura Aprodu [30.Dec.05 22:33] |
| nu aș putea spune de ce, dar mi s-a părut text scris de o femeie. m-am înșelat. deh, așa îmi trebuie dacă mă dedau la idei preconcepute. dar atîta ne-au obișnuit dragii noștri cotnimporani cu stilul dur, crud, crîncen, zguduitor, că iaca, găsești un text blînd, poetic, bun ca focul, cu parfum și culoare, cu imagini și armonii în game minore, adică dețți merg direct la lingurea... că iaca picai în plasa proprie. plăcut. | |
| = A moment for the poet's play | Livia Ștefan [31.Dec.05 00:07] |
| mă simt ca în nopțile de ianră, când ascultam o poveste spusă de bunicul, o poveste de pe când alerga în jurul avioanelor picate, din vremea războiului... am citit poemul ăsta într-un moment în care iubesc atât de mult viața și realizez că nu știu mai nimic despre liniște și cum să ajung la ea, trezoreria e închisă de sărbători... așa mult se potivește că am stat să îmi trag oleacă sufletul... An bun poete! | |
| = Florin, Mădălina, Ela, Laura, Livia | Nicolae Popa [31.Dec.05 13:56] |
| Mare minune să i se întâmple așa ceva poemului tău în ultima zi a anului. Intru acum în fugă și oarecum pe ascuns în subsolul unui Club-Internet, cum ai intra să razi o sută de vodcă fără să știe ai tăi, și mă pomenesc recomandat și însteluțat. La naiba, chiar nu mă pot preface că nu aș simți cum se lichefiază ceva în mine și mă topesc de... De fericire, probabil! Florine, după dată și oră îmi dau seama că tu ai umblat pe aici cu steaua aseară. Iar din comentariu am mai dedus că la ora aceea nu eram eu singurul om din univers căruia i se ridicase poezia la cap. În eleganta terminologie de specialitate asta, bătrâne, se chemă „Ne-a fost ghine!”, la sânul poeziei firește. La mulți ani! Mădălina, mă bucur că schimbările de care îți vorbisem mai înainte nu te-au deranjat, ba chiar, dimpotrivă, s-ar zice că te-au inspirat. Un An plin de bucurii! Ela, comentariul tău mă onorează și face totodată să mă simt cu atât mai apropiat de lumea atât de explozivă uneori, deși melancolică și melancolizată în fond, a agoniștilor. În plus, comentariul tău vine să dea mai multă consistență și steluței lui Florin. Revelion fericit! Laura, confuzia ta s-ar putea să aibă o justificare. Adevărul e că în ultimii zece-cincisprezece ani eu prețuiesc în poezia română mai ales poezia scrisă de femei. După Nichita, poeții români, chiar și cei mai buni, îmi par oarecum epuizați, preocupați fiecare de propriile găselnițe, lipsindu-le noblețea spontaneității, astfel încât adevăratele revelații , inclusiv în sensul redobândirii catarsis-ului, pot fi întâlnite la Angela Marinescu, Marta Petreu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu, ca să dau doar câteva nume... Un An plin de noroc! Livia, habar nu ai cât de des revin eu la versurile tale – de fapt, eu și încă cineva! Îți dorim un an de liniște creatoare! | |