| = uimirea | Ela Victoria Luca [14.Dec.05 13:01] |
| Echilibrul între impresie-expresie-uimire-asceză este adesea dificil de păstrat, dincolo de resentimentara ființă umană, de ambivalența ei înnăscută, de toate măsurile orgoliilor (știa Buzura ce știa :)). A nu te simți impresionat, a nu te simți atins, pus la lucrul interior de o lectură, a nu rezona, a nu simți cuvintele, omul, pulsul, a nu te uimi de firul creator și frumosul dintr-o operă, înseamnă a nu fi deschis spre fiindul din fiecare secundă a creației. Mulțumesc, Corneliu, mi-a plăcut cum ai ales inclusiv citatele revelatoare și semnificative. Păstrează tăcerea mea în fața celor ce se plăsmuiesc din frumos și întru frumos. | |
| = măcar pentru tine | Corneliu Traian Atanasiu [14.Dec.05 18:15] |
| voi continua să mă uimesc. Deși nu știu în ce direcție am s-o iau, fii convinsă că voi reveni. Mai ale că mi-au plăcut totdeauna exercițiile de admirație. Sînt o probă de tinerețe. Spirituală. | |
| = Uimirea, pudoarea, nevoia de exprimare | Laurentiu Nastasa [16.Dec.05 02:06] |
| Uimirea, ca multe alte emotii, este din punctul meu de vedere mai mult un indicator de stare decât un obiectiv către care se îndreaptă acțiunile noastre. Uimirea este atingerea unei limite, este flagrantul diferenței dintre ceea ce știi și ceea ce este. Ea dispare când orizontul se lărgește sau, după caz, reexperimentată, va indica stagnarea. Nu căutăm să ne uimim ci căutăm să asimilăm cât mai mult din lumea înconjurătoare. Uimirea este cel mult momeala care ne trage într-acolo. Ea este pentru cunoaștere ce este orgasmul pentru perpetuarea speciei. N-aș merge până la a găsi ca fiind firească acea asceză a uimirii de care pomenești, ci aș spune mai degrabă ca există o pudoare – uimirea este intimă. Ea refuză (dintr-o calitate intrinsecă) etalarea pornografica, refuză să se releve altora în aceste condiții. Ea cere subtilitate, simbolism, taină – ea cere artă. Dar să nu cădem în capcana gândului că uimirea cere ea însăși să fie exprimată! Cred că nevoia de exprimare are cu totul alte rădăcini, nefiind nici pe departe o caracteristică a artistului. Ea are mai curând rolul de relevare înspre mediu, în speranța unui feed-back apreciativ, a găsirii unui grup integrator, este o nevoie care are ca rost sondarea permanentă a gradului de armonizare dintre individ și ceea ce-l înconjoară. Dar, am atins granița “on-topic”-ului. Voi risca un post-scriptum tangent subiectului. Aș vrea să-l iei drept o reflexie la fel de lipsită de viață ca o statistică. Am fost foarte neplăcut “im-presionat” de episodul Titarenco. Am stat mult în cumpănă până să “ex-prim” aceasta. | |
| = exerciții de admirație | Corneliu Traian Atanasiu [16.Dec.05 08:08] |
| Eu nu consider uimirea doar un indicator de stare și nici o simplă și banală emoție. Așa cum sfiala poate fi taxată simplist doar ca regretabilă și pasageră timiditate a copilăriei și nu ca o atitudine fundamentală a omului matur în fața măreției care îi impune, ca smerenie în fața sacrului, uimirea, cu altă vorbă poate mai adecvată intențiilor și intuiției mele minunarea, poate fi expediată ca o oarecare bagatelă psihologică. Nu consider deci umirea ceva din categoria unor reacții primare cum ar fi:consternarea, perplexitatea, stupefacția, stupoarea, ci mai curînd a emoțiilor profunde și susținute cum ar fi: surprinderea, uluirea, mirarea, admirația. (Un autor cunoscut de studii filosofice, Anton Dumitriu, a comis un volum cu titlul Philosophia mirabilis în care încearcă să convingă că filosofia grecească izvorăște din chiar această stare generoasă de mirare, de uimire. Cioran are o carte intitulată: Exerciții de admirație.) Poți citi părerea mea mai în detaliu, în caz că ești cu adevărat interesat, în alte texte cum ar fi: Uimire și pîndă I, Uimire și pîndă II și chiar în Uitarea de sine și Generozitatea virtuală . Îmi atribui un gînd pe care l-ai gîndit tu. Nu am spus că uimirea este cea care se cere exprimată, cred că am spus că este o stare care impune imperios căutarea unui mod de exprimare, deci, poate aici sînt totuși în ton cu tine, este deschiderea spre o taină care cere colaborarea celui uimit. Uimirea este o responsabilitate care amorsează căutarea. Ca să nu zic o vorbă prea mare – creația. Despre nevoia de exprimare, apreciere, integrare poate cu alt prilej. Și eu, ca și tine, am fost – puțin spus – neplăcut impresionat de episodul catastrofal, de naufragiul lui Titarenco. Drept care m-am și exprimat. N-am putut să mă reprim. | |
| = Orizonturi suprapuse imperfect | Laurentiu Nastasa [16.Dec.05 13:41] |
| Fiecare [dintre noi] plasează uimirea într-un loc bine determinat din schema sa de viață.. Așa cum geometria euclidiană este un sistem complet, slujindu-ne admirabil în perimetrul simțurilor noastre, așa și tabloul intelectual-afectiv al individului poate părea că a ajuns la performanța de a fi suficient pentru asimilarea lumii înconjurătoare. În același fel, după cum geometria clasică ne oferă iluzia perfecțiunii în micul fragment de realitate pe care-l percepem în mod uzual, în același fel modul nostru de a înțelege lucrurile poate părea ultim și definitiv doar într-un orizont mărginit [finit]. Știind acestea, individul va înțelege că nu poate contrazice ori aproba vreun adevăr declamat decât în situația fericită [utopică] a coincidenței orizonturilor ori a sistemelor axiomatice. Iată acum de ce acestea nu coincid. Cred ca nici o unealtă de cunoaștere nu poate fi bagatelizată atât timp cât ea este folosită cu onestitate, înspre aflarea unor adevăruri și nu înspre confirmarea unor prejudecăți. Este și cazul abordării psihologice [fundamentată logic ori intuitivă] - eu nu o văd inferioară. Cred că emoțiile sunt dizarmonii indicatoare, în aceeași manieră în care undele concentrice de pe suprafața unei ape indică punctul de ruptură a liniștii. Ceea ce pare să fie pentru tine minunarea, pentru mine este beatitudinea. Cred că starea la care tânjește ființa umană nu este o primenire emoțională permanentă, un continuu act de combustie a surselor de sentimente, ci dimpotrivă, liniștea cunoașterii tuturor sentimentelor posibile. Iar această nu se poate realiza [din punctul meu de vedere] colecționând trăiri ci evadând deasupra lor, de unde se văd bine [vezi “Sisifica liniște”]. Ar trebui să ne concentrăm asupra acestor diferențe, asupra surselor lor, pentru a putea vorbi despre uimire. Din nefericire… …realizez că este doar un comentariu, acesta este scris, iar scrisul folosește doar cuvinte: prea multe limitări succesive pentru ceea ce e de spus. O lămurire suplimentară pentru “episodul Titarenco”: este vorba de episodul Titarenco-Atanasiu. Nu mi-o lua în nume de rău, nu-i o înțepătură ci un act de onestitate. Acum voi începe să citesc ce mi-ai indicat. | |
| = secant | Corneliu Traian Atanasiu [16.Dec.05 15:43] |
| Nu ți-o iau în nume de rău. Înțeleg un pic de ce ești tangențial. Ca persoană virtuală nu te-ai întrupat încă pentru a intra într-o înfruntare terestră. Pe care o urmărești, nu-i așa, doar îngerește, din alte sfere mai suave. Poate de aceea ești și atît de versatil cu sexul. (cînd Saturnea Lusitana, cînd Laurentiu Nastasa) Pe această temă episodică deci, te rog "atinge" textele cu pricina. | |
| = Aproape disjunct | Laurentiu Nastasa [16.Dec.05 17:29] |
| Nu așteptam chiar o întâmpinare cu pâine și sare - nu părea o casa cu astfel de obiceiuri – însă am sperat că se ascultă ceea ce spun și nu ecouri interioare a căror vină nu eu o port. Am recitit textul, am citit și celelalte eseuri – o lectură care mi-a trezit o plăcere subtilă dar efemeră, aceea a iluziei că săpăm după aceleași comori. Dincolo de stilul concis și ușurința cu care dedesubturile ideilor sunt relevate sugestiv, de notat este migala introspectivă a autorului. Mulțumesc. | |
| = Laurențiu | Corneliu Traian Atanasiu [16.Dec.05 18:18] |
| (cum vezi o iau de bună), îți mulțumesc pentru atenție, lectură și plăcerea subtil-efemeră pe care o mărturisești. Și eu te-am ascultat și citit cu dorința de a te înțelege. Fără să-ți reproșez excesiv (nu e vina ta din moment ce se tolerează această manieră în ciuda celor spune la înscrierea pe site), constat doar că nu ai o identitate suficient de marcată ca să ai păreri în caz de conflict. Pe celelalte le-am apreciat și le-am răspuns cît m-am priceput. | |
| = sare și piper | Corneliu Traian Atanasiu [16.Dec.05 18:29] |
| Nu toată lumea caută acea tradițională întîmpinare. Mie îmi plac picanteriile. Ãsat-i brand-ul. Și aș vrea să mă crezi - tot sîntem la o discuție asupra comentariului -, m-a încîntat tonul tău stăpînit, plin de nuanțe, aluzii și vagi deziluzii, dar știind să se ferească de stridențe. Și mai ales de grobiana tragere de șireturi. Constat aici o convergență pentru care îți mulțumesc încă o dată. | |