| = un vers cât o mie… | Stanica Ilie Viorel [14.Jun.23 22:27] |
| “voi merge la tatăl meu și, la înălțimea gleznelor sale, pe toate le voi plânge.” această umilință înțeleasă, acceptată, descoperită pe bucățica asta atât de mare aș construi mai pe îndelete nici nu sunt sigur dacă versurile citate mai pot fi întregite cu ceva (pe măsura lor) | |
| = Captivant, dar... | Dragoș Vișan [14.Jun.23 23:34] |
| Parabolă a fiului risipitor, în transcriere modernă. Mai voiam! Așa mult urât, subviețuirea în ultimul grad. Nu înțeleg totuși intenția, contextul zicerii lirice. Pot să nu realizez. | |
| = Ilie Stanică și Dragoș, | Alexandru Mărchidan [15.Jun.23 08:15] |
| vă mulțumesc mult pentru lectură și comentarii! Intenția este doar de a pune în lumină acea "venire în fire" a fiului rătăcitor, adică primul pas al întoarcerii din starea de întunecare. O parabolă ce m-a impresionat mereu prin simplitate, adevăr și bogăția de viață pe care o cuprinde. În ce mă privește, este și o trăire de fiecare zi. Nu am vrut să dezvolt mai mult sau să creez un context liric. O zi frumoasă vă doresc! | |
| = Aș zice că | Maria Elena Chindea [16.Jun.23 04:12] |
| de multe ori (nu știu de avem înscris în adn sau e doar o sincronicitate) căderea este primul pas al înălțării. Parcă suntem niște bebeluși ce cad în țărână, li se umple gura de praf, pietricele și alte minunății de-astea, și de-abia atunci realizează că poziția bipedă le-ar aduce alte avantaje: ar putea să mănânce prăjitură nu pământ, dacă s-ar strădui oleacă să meargă! :) Câteodată învățăm lecțiile luminii, ale iubirii, pe căi foarte întortocheate, parcă suntem oligofreni! Tu ai adus-o frumos din condei, prin niște piruete vaporoase, ai îmbrăcat în strai de lumină ceea ce se prea poate să fi fost un iad! Strașnic! Mi-a plăcut! | |
| + Superb poem alegoric | Dragoș Vișan [16.Jun.23 09:07] |
| Mersul la tată, cu smerenie: "la înălțimea gleznelor sale". Un oximoron tainic, dacă tatăl fiului este tatăl tuturor. | |
| = Doamna Maria Elena Chindea, | Alexandru Mărchidan [16.Jun.23 12:15] |
| adevărat ați „grăit”! ADN-ul nostru poartă în el - după cădere - lupta între lumină (Lumină) și durerea lipsei acesteia, de fapt a lipsirii noastre de ea. Privitor la faptul că înțelegem viața mult mai bine după ce trecem prin diverse forme de moarte, chiar de iad, lucrurile sunt și mai interesante. Nu este obligatoriu să fie așa, însă propria noastă fragilitate, lipsă de experiență, înțelepciune, pare să ne după spre astfel de procese complicate, dureroase; adevărat, durerea fiind aici încărcată de sensul vindecării, nu este gratuită. Despre acest drum sinuos de ieșire la lumină după ce se trece prin iad a scris cât se poate de bine Heinrich Zimmer în cartea „Regele și cadavrul”, dând exemple elocvente. Sunt situații când cineva devine Om abia după ce trece prin stări subumane, spune el cu suficiente argumente din istoria culturii și a spiritualității. Vă mulțumesc mult pentru lectură și comentariu!! | |
| = Dragă Dragoș, | Alexandru Mărchidan [16.Jun.23 12:25] |
| (sper să nu te superi că mi-am permis să folosesc acest apelativ), ca de obicei, pui punctul de I, aici chiar mai bine decât în alte cazuri: Da, de o mie de ori Da: tatăl fiului din text este Tatăl! am lăsat nespus acest lucru, pentru că, oricine a înțeles parabola întoarcerii fiului risipitor, înțelege despre ce este vorba și nu avea rost să adaug literal ideea: întoarcerea la tată, apoi la Tată. Fără această ridicare spre Cer, întoarcerea nu este împlinită, nu este transfiguratoare. Îți mulțumesc mult pentru revenire, comentariu și semnul de apreciere! Doamne-ajută! | |