| + Mă descalț înainte... | Alexandra Alb Tătar [03.Jan.18 13:44] |
| "Prins în cântec, nu mai poate să se scrie-n versuri albe,/ nici să iasă ca un fante pe albastrele faleze" - cântecul își iubește rima cum își iubește marea albastrul valurilor, iar poemul, de se cufundă într-un albastru desprins din "suflările divine", își face auzit glasul " fie-n bocetul de valuri, fie-n tremurul de frunză"... chiar dacă se mai sperie de acea lume superficială care aleargă spre nou, care, în agitația ei, pare să nu îl mai vadă sau înțeleagă, chiar dacă se mai "ghemuiește, un arici rupt de tărie", vocea lui are acea tărie nebănuită, mesajul lui acea lumină pe care încă lumea nu a descoperit-o, dar la care, în definitiv, tânjește... "albăstruiul" însă mai are și acea capacitate de a se transforma, acea înțelepciune de a accepta "deșteptarea altui cântec din suflările divine". Mărturisesc că, de fiecare dată, înainte de a pătrunde în sfera poeziei dumneavoastră, mă descalț... | |
| = * | George Pașa [07.Jan.18 18:03] |
| Tot cu sfială m-am apropiat și eu de comentariul dumneavoastră, comentariu pentru care vă mulțumesc. | |