| + Notiță de lectură | George Pașa [01.Nov.17 21:28] |
| Un text sensibil, cu destule urme de poezie. Ar fi putut fi mai multe, dacă nu s-ar fi căzut în declarativismul care impietează cumva asupra reflexivității textului, mascată de surâsul unui eu conștient că încă n-a ajuns, încă, la sine. Esența sa umană poate fi chiar foarte aproape, chiar la un milimetru distanță, cum pare să sugereze eul poetic de aici. Ideea renașterii prin sufletul/ lumea/ ființa persoanei iubite nu este una nouă, dar poetul îi dă o notă personală. Desigur, nu lipsesc nici aici unele glumițe, însă, chiar reușite, rup cumva armonia pe care, altfel, ar fi avut-o acest text. Nu înseamnă că nu țin și ele de un stil personal, pe care l-am remarcat de-a lungul timpului în ceea ce scrie Valeriu Barbu. Aceste lucruri le spun după mai multe lecturi ale textului, fiindcă după prima, asemenea oricărui cititor obișnuit, am avut în vedere, în special, expresivitatea și latura emoțional-reflexivă. Oricum, dacă m-am oprit aici, să se știe că este de bine. | |
| = atât! | Valeriu D.G. Barbu [03.Nov.17 22:49] |
| mulțumesc cetitorilor, mulțumesc Pașă, mulțumesc editorului, ar părea că nu se mai poate crește poetnic atunci când glumărind rătăcelnic pierzi din balamalele cuvintelor, așa că, atât | |