Comentariile membrilor:

 =  Stagnarea încremenește lumea
razvan rachieriu
[21.Aug.17 09:11]
Stagnarea ’’încremenește lumea’’, ’’înțelesurile’’ și rostul ei cad în superfluu, van și zădărnicie, ’’totul curge în adâncuri, atunci când se deschide trapa’’ înspre subteranele ființării, în lipsa ’’adevărurilor’’ iluziile mișcă lumea, chiar dacă în altă direcție decât cea a luminii.

 =  Răspuns
George Pașa
[23.Aug.17 12:41]
Domnule Rachieriu, construcția „în... van și zădărnicie” este pleonasm. În rest, spuneți ceva pe aproape de text. Vă mulțumesc!
De asemenea, mulțumesc redacției pentru evidențiere. Este primul meu text, în prozodie clasică, recomandat pe acest site. Nu e puțin lucru!

+ se atinge de coarda subțire (raza)
Ioan-Mircea Popovici
[23.Aug.17 18:50]
În sfârțit, Poetul se ține de cuvânt
dă drumul la cuvântare
la cântare
și la culoare

vorba amicului de la Marea cea Mare
povestea-i Poveste
vestea e Veste
mintea minte
și inima simte

Vânt la pupa
și toate urările marinărești
fă lumea să iubească
să fie mai bună
mai generoasă
și-n inimă
măcar de-o rază
care-ți intră-n privire
și se atinge
de coarda subțire

"Până la miez, mai este vreme să spun ce vrut-a Albăstruiul,
iar pân’ la capăt mult mai este, n-am cum să bat, de-aceea, cuiul
pe-acest perete cam himeric, scăldat în apele albastre,
ca să agăț harta minunii, croită de simțiri sihastre,
care-au lovit în piatră seacă, pân-a țâșnit, din ea, izvorul
la care ne oprim cu toții, când ne cuprinde setea, dorul. "


+ Albastru de la ochi până în adânc de suflet
Alexandra Alb Tătar
[25.Aug.17 12:35]
Textul albastru își poartă cursul la confluența dintre modestie, realism și acceptare - "Și-aș zice: insul nu contează, ci adevărul strâns în versuri". Insul contează. E adevărat, pentru cititor, în mai mică măsură - ca personaj, el e doar un pretext; ca autor, el e doar un purtător de adevăr care nu-i aparține (nu cel subiectiv, ce în mod evident... aparține subiectului, ci adevărul albastru, universal, înalt)... autorul prin sine însuși nu e capabil nici de iluminarea specifică actului creator, nici de minuni - doar lăsându-se purtat pe aripile imaginației ce i-a fost dăruită, doar înălțându-se până la adevărul din sfere înalte și înfruptându-se din el atinge "adevăru-nchipuirii, sensibil, cum e o minune".
"Nimic nu-ți da vreo îndoială. Nici chip s-asculți sentința urii/ care-și vărsa otrava albă din minți pe veci debusolate,/
lovind în alte minți, mai crude, dar nu și-n cele cumpătate" - în albastru, îndoiala se dizolvă, iar ura nu încape în pieptul umplut de albastre înțelesuri, de înțelepciunea care aduce cu sine cumpătare.
Pentru că "mulți își scaldă ochii, dar ce-au văzut nu pot a spune", nu pot verbaliza nici eu, trăirea pe care am avut-o citindu-vă poemul acesta despre antagonia dintre ideal și material, pot spune doar că de la ochi până în adânc de suflet, m-am albastrit mai mult, scăldându-mă în aceste ape albastre.
Domnule George Pașa, nu sunteți un autor al momentului, ci al veșniciei, care, ea însăși, plutește într-un albastru divin.

 =  completare - senzația de alb
Alexandra Alb Tătar
[26.Aug.17 12:00]
Nu e puțin a reveni la o poezie de mai multe ori spre a o reciti... nu am subliniat că ce m-a impresionat, dincolo de bogatul conținut filozofic (aș încadra poemul la colecția Texte filozofice), e versul lung în prozodie clasică și faptul că, citind textele albastre (unele cu tentă umoristică, altele cu accente moraliste, dar toate respirând același aer profund), găsesc și atât de mult alb... și mai găsesc un rar soi clasic de nonconformism - o dată că a scrie astăzi și în rimă nu limitează, nici îngrădește, ci îți îmbogățește repertoriul muzicii interioare, iar în al doilea rând, a scrie despre cum să îți păstrezi idealismul într-o lume care (cu al ei pragmatism și materialism) îl taxează, înseamnă a rămâne fidel valorilor tale, în ciuda zbuciumatelor valuri ce s-au lepădat și de albastru...
(modificare - la comentariul anterior, a se citi "antagonism")
Cu speranța de a mai avea prilejul de a lectura albastre texte, vă urez ca același izvor să vă răcorească... aceeași sursă (albă) de inspirație!

 =  Doar o altă „prefață” spre miezul poemului
George Pașa
[27.Aug.17 10:39]
Cartea Albăstruiului începea acum doi ani, tot în zi de august. Încă de pe atunci doream o continuare a poemului, dar aceasta a venit abia anul acesta, când am găsit starea necesară. Poate unde 2017 este și Anul Ovidius, unul dintre poeții îndrăgiți de mine. Mai este de scris și sper să am suflul creator pentru a o termina cât voi mai avea zile pe acest pământ. Spun aceasta fiindcă inspirația mea este mai ciudată, în sensul că nu scriu mereu la fel: fie gândul îmi este condus de melodicitate, fie ia calea versurilor albe. Rar pot impune eu ritmul.

Domnule Popovici, prietene, sunt aproape sigur că poemul acesta îi este, într-o măsură importantă, dator mării și poetului exilat. Ați fost martorul genezei poemului, când, la fel ca acum, ați venit să-i luminați calea.

Doamnă Alexandra Alb Tătar, efortul dumneavoastră de a vă exprima opinia asupra acestui „capitol” și asupra imaginii de ansamblu a „textelor albastre” este de apreciat. Nu am suficiente cuvinte de admirație pentru aceasta. Totuși, într-un
loc mi se pare că exagerați: da, nu sunt un autor al momentului, dar nici al veșniciei, fiindcă veșnicia este pentru cei aleși, iar eu nu mă consider așa. Se pare totuși că v-ați referit la cele eterne, opuse efemerului, iar în sensul acesta aș spune și da, și nu.

Vă mulțumesc pentru lectură și aprecierea textului!

 =  Completare necesară
George Pașa
[27.Aug.17 11:12]
Nu aș vedea încadrarea la ”Texte filosofice”, fiindcă poezia și filosofia sunt domenii ale spiritului distincte, chiar dacă, uneori, se întrepătrund. Oricum, ați observat foarte bine tematica poemului, fiindcă „albastrul divin” vine tocmai din ceea ce doream, cu ani în urmă: o poezie pătrunsă de suflul divin. Sigur, nu putem scrrie mereu așa, fiindcă divinul se reflectă, nu de puține ori, și în cele aparent mărunte aspecte ale realului.

Fac și o corectură: „le este... dator mării și poetului exilat”.

 =  Scrisoarea a VI-a
Gârda Petru Ioan
[28.Aug.17 15:39]
De dragul perfecțiunii...
când fierbe-n el dorul de ducă - când fierbe-n el un dor de ducă
Toți vom fi oale și ulcele - toți fi-vom oale și ulcele

să nu mai scoți capul afară - aritmie și cacofonie

Poate:
Mai simplu: te-adâncești în spumă, să nu mai scoți afară capul;
astfel, suporți și iarna cruntă, și-al toropelii - handicapul.

falsă cu parsă nu rimează perfect, dar rimează acceptabil

ca să agăț harta minunii - s-agăț o hartă a minunii.


Îmi amintește de scrisorile lui Eminescu - felicitări!

 =  Ai dreptate
George Pașa
[28.Aug.17 16:26]
Mulțumesc mult pentru observațiile utile. Acolo este rimă, chiar dacă nu feminină, cum vrea, într-un alt „capitol”, Albăstruiul. Voi găsi niște soluții, nu pot să le preiau pe ale tale, excepție făcând (dacă nu voi găsi altceva) inversiunea „fi-voi”, pe care am mai utilizat-o, chiar în aceeași locuțiune. Voi corecta, în mod sigur, inclusiv pe site, formularea „să nu mai scoți capul afară”. Acolo nu cocofonia ar deranja cel mai mult (să nu uităm că și Eminescu, la care faci referire, a preferat-o în favoarea păstrării ideii), ci o altă alăturarea supărătoare.
Dacă tot zici de Eminescu, să ne amintim că el a preferat versul alexandrin în ”Scrisori”, nu de 18 silabe, ca aici. Dar nu cred că te-ai referit la vreo paștișare a stilului eminescian.

Îți mulțumesc, încă o dată, Petru-Ioan Gârda!




Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !