| = Apetența pentru ilogic | Nicolae Diaconescu [28.Mar.17 04:28] |
| Seară de seară îți creezi un tărâm imaginar pe o stâncă la capăt de om. În imaginar se poate petrece orice dar și acolo trebuie păstrată o logică. Urmează un pasaj: "Caut lup, să despoaie această piele de rău. Îi dau de mâncare, îi ating colțul dur, până face lumilor bune ocol." M-am chinuit mult să înțeleg lupul care despoaie această piele de rău. În sfârșit am acceptat ideea că ființa singuratică de pe stâncă este vulnerabilă și lupul îi dă târcoale. Și când te aștepți mai puțin apare el,frumosul vânător, salvatorul! "Și când nu te-aștepți, aproape de lună, dansând cu stafiile, apare un frumos vânător. Te bate pe umăr și spune: - Nu, nu există, e doar o poveste, ai ochi de femeie, mai poți?" Așadar ființa vulnerabilă, retrasă pe o stâncă, visează la prințul vânător care s-o apere de lup! Și acesta ce-i spune? Nu există, e doar o poveste, trezește-te femeie, mai poți? Femeia conștientizează că totul e doar în mintea ei și își aprinde invariabila țigară. Lupul l-a păpat pe prinț și femeia devine mai practică, își ia ziarul, citește și surpriză mare: "departe, pe stâncă, în ultima noapte a fost nimicit de urgie cel mai mare canton." Aici oricât m-am străduit să înțeleg, n-am reușit, femeia ori se trezise ori mai era în transă, altminteri cum apare cantonul pe stâncă? Într-un moment de luciditate însăși femeia creator concluzionează, "nu e bine." Dar povestea se termină apoteotic, femeia creator desenează un castel pe care îl însuflețește: "desenez un castel și suflu în el toată viața din mine – un fel de credință-n etern." | |
| = * | marin badea [28.Mar.17 12:42] |
| Până la urmă nu trebuie să fie neapărat vorba de sens. Și muzicalitatea cuvintelor e tot o formă de a transmite. Hay tanta soledad en ese oro. La luna de las noches no es la luna que vio el primer Adán. Los largos siglos de la vigilia humana la han colmado de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo. Mult timp nu am știut traducerea acestui text, am aflat-o ceva mai târziu. Problema e că nu am avut nevoie să știu sensul cuvintelor, a fost suficientă forma lor ovală. Păstrând proporțiile, și la Silvia e cam același lucru. Nu vreau să știu ce sens au cuvintele, dacă au un sens, o logică, îmi e destul modul de împletire. Iar Silvia împletește frumos: Nimic să te ia înapoi, nici ploaia care urlă-n ureche - destul! Și când nu te-aștepți, aproape de lună, dansând cu stafiile, apare un frumos vânător. În fond, ce e logic într-un poem?! | |