| = Punctul de armonie, echilibru si vointa | razvan rachieriu [08.Oct.15 10:11] |
| Dacă am găsi “punctul de armonie”, echilibru și voință, aflat la intersecția dintre fericire și perfecțiune, entropia s-ar sincroniza cu imanența generând energii purificatoare de mâzga suferinței, iar dragostea ar spulbera obstacolele, ca “o avalanșă” uriașă. Din păcate, ai viziunea unui “oraș descompus”, cu efluvii fetide și “mușcat dintr-o parte de toate visele”, asta ar însemna că și noi suntem descompuși, fiindcă trăim în el, totalitatea sufletelor noastre formează sufletul orașului, iar dimensiunea orașului este direct proporțională cu numărul locuitorilor săi. Apreciez că te “mulțumești cu de toate”, că nu ești indiferent la manifestările naturii, iar viața te mulțumește oricum, cu plusurile și cu minusurile ei. | |
| = Orașul descompus | Mondea Adrian [08.Oct.15 21:14] |
| Mulțumesc pentru semn și aprecieri. Se pare că am stârnit ceva interes și cineva poate înțelege. Sunt de acord cu cele expuse. Am avut tendința să contraargumentez la început. Orașul nu este construit doar de mine. Și nu reprezintă eu-l meu "imanent". Știi! Gândurile mele, ideile mele, sentimentele mele. Iar oamenii trebuiesc iubiți în toată "complexitatea" lor, altfel mă întreb de ce-ai mai scrie. Însă orașul are și o latură mai deplăcută, trebuie să recunoaștem. Ocupația mea mă face să văd astfel de lucruri "descompuse" în fiecare zi. Iar aceasta este realitatea cu una din laturile sale. Există undeva o provocare pentru noi toți cei de aici, de pe această platformă. The Beauty of Urban Decay, o estetică a inesteticului (aș spune urâtului dar nu este un termen prea academic) ce prinde și place. Gândul meu alunecă atunci pe latura argheziană. Iar cuvintele pot căpăta forța unor cioburi de oglindă. Cu cât le "privești" mai mult cu atât poți vedea realitatea vieții tale imanente. Știi, e cu dublu sens. Termenul entropia este a doua oară când îl aud. Băiatul cel mic de clasa a opta l-a folosit prima dată. Îmi spune că "perseverez" în ceea ce încerc să fac și tot ce scriu nu are substanță, nu are suflet. O entropie estetică și doar atât. Cred că este cel mai bun critic al meu. Nu înțelege că atunci când scriem ceva rămâne starea și nu autorul. Asta dacă reușești s-o prinzi. Mă întreb, dacă Nero și-ar fi iubit orașul i-ar mai fi dat foc? Justețea actului său a fost înțeles doar de Pausanias! Cu prietenie. | |