| + Ești ceea ce vor să vadă alții în tine, nu ceea ce ești. | Bot Eugen Iulian [15.Dec.14 10:59] |
| Prietenia este un privilegiu de care ajung să se bucure foarte puțini. Mă refer la prietenia autentică. Pe de altă parte, cineva spunea că în lumea scrisului nu ai prieteni și înclin să-i dau dreptate, pentru că, din păcate, poezia (la fel ca și prietenia) a ajuns să devină o afacere(nu pentru toți, desigur). Spre exemplu, am întâlnit destui oameni care gândesc în felul acesta: Mă fac prieten bun cu cutare, că poate, cine știe, mă publică ori poate scrie un cuvânt bun despre cartea mea etc etc. De curând, discutând cu cineva într-o seară după cenaclu: mi-a spus: literatura a ajuns să devină o afacere, una la fel de murdară ca și politica. Desigur, e o greșeală să generalizezi. Există și oameni care simt și gândesc diferit. Textul tău a mișcat ceva în mine. Pentru că nu o dată mi-am pus și eu întrebarea aceasta: de ce scriu? Și ori de câte mă întrebam, îmi răspundeam mie însumi printr-un alt text. Poate că e un fel de lașitate aceasta. Poate că nu. Calitatea textului tău constă în aceea că își pune întrebări, fără a pretinde că deține adevărul. Întrebări la care poate că nu va afla niciodată răspuns. În ultima strofă spui: „pentru că noi vom fi buni sau răi dacă și numai dacă vor scrie alții despre noi că am fost buni sau răi”. Extrapolând lucrurile, cred că se poate spune și astfel: „ești ceea ce vor să vadă alții în tine, nu ceea ce ești”. Ținând cont de simplitatea textului și de directețea mesajului, aș fi ales poate alt titlu. Cu plăcerea lecturii. Eugen 11:02 | |
| = criterii pt a fi | Vasile Munteanu [15.Dec.14 11:29] |
mulțumesc pentru semnul de lectură; mai ales pentru cuvintele care nu fac referire strict la text; sincer, nici nu știu în ce măsură acesta este un "text"; mai degrabă este neexprimatul dintr-o convorbire telefonică; motiv pentru care, deși formal aveți dreptate vizavi de titlu, el nu s-ar fi putut intitula altfel (a se vedea textul "matematici", de R. Ștefănescu). încă o dată, mulțumesc. | |
| = de ce-ai tăiat mă salcâmul? | Gabriel Tudorie [15.Dec.14 12:18] |
| întreabă-l pe Nilă că el știe. | |
| = "înadins..." | Vasile Munteanu [15.Dec.14 13:00] |
da' o fi topor cu lamă pe stânga sau cu lamă pe dreapta? literaturizăm, însă (răspunsul) e chiar mai simplu de atât: pt că nu ne putem abține (să nu); așa că fi bună și mirarea la ceva; unii chiar pretind că așa ar începe filozofia... | |
| = Heisenberg si principiul incertitudinii | radu stefanescu [15.Dec.14 13:23] |
| presupunand ca te adresezi, mai mult sau mai putin substantial, autorului, iti raspund cu aceeasi precizie ca domnul de mai sus: de ce scriu oamenii in general, sigur, habar n-am; de ce prefera comunicarea verbala extazului unui sarut sau sinceritatii unei flegme, nici atat; plecand de la premisa (probabil, optimista) ca as apartine umanitatii, ma tem ca nici despre mine n-as putea spune mare lucru. tot ce-mi amintesc e ca vrajeam pe net o tipa cu veleitati poetice, care, probabil exasperata de golaniile pe care i le debitam, mi-a dat un link de club literar, unde m-am grabit sa debutez (din perspectiva actuala, catastrofal) grabind astfel in mod providential (sau cine stie) sfarsitul amorului nostru - ceea ce ma face sa dau vina, in cazul meu, tocmai pe imperfectiunile speciei. mutatis mutandis, aparitia (chiar daca in coproductie) a copiilor nostri poate fi considerata, la fel de lejer, o alta dovada de iresponsabilitate. de unde si dragostea, adesea la fel de feroce, cu care ne aparam productiile pe saiturile de poezie. asa gandesc acum, si as gandi mai multe, daca n-as fi la birou, unde a gandi e o chestiune ceva mai dificila, voi reveni. p.s. in final, tipa s-a maritat cu un grec, si a plecat in state, de unde mi-a trimit un mail cu poze. | |
| = "mâna lui Dumnezeu" | Vasile Munteanu [15.Dec.14 13:47] |
| explicabil: "o imagine face cât o mie de cuvinte"; unde mai pui că, probabil sătulă de "vrăjeală", când, în sfârșit, s-a pus mâna pe ea, a considerat că a fost atinsă la cap (de mâna lui D-zeu, desigur); mai ales că Statuia Libertății îi făcea semn de "vino-ncoa", nu "la revedere"; cel mai bun exemplu este Maradona (vezi gol1 din Arg vs Anglia, Mexic '86), care a înțeles că, (mai ales) în dragoste, este necesar să driblezi elegant, dar suficient este abia după ce marchezi. | |
| = in principiu | radu stefanescu [16.Dec.14 08:54] |
| ai dreptate, dar, in multimea actiunilor executabile cu mana personala, as zice ca exista cel putin una in care as exclude amestecul lui Dumnezeu (formal, tot una de natura fictionala, deosebindu-se de roman, in ciuda unor analisti de duzina care afirma contrariul, prin finalul previzibil, in general fericit, urmat rapid de depresie si, paradoxal, dependenta); se dovedeste astfel ca, fara amestecul real al Marelui Arbitru, gloria celui care marcheaza e la fel de efemera, indiferent de natura portii. la fel si grecu, a marcat, ok, dar cine-si mai aminteste de asta? ceva imi spune ca reusita lui de-atunci e o chestie de care, acum, el insusi se rusineaza, daca nu cumva se indoieste (in sensul consacrat al termenului si nu numai). | |
| = principiu activ vs principiu pasiv | Vasile Munteanu [16.Dec.14 10:03] |
| răspunsul tău îmi amintește de ceea ce zicea Ricoeur ref la metaforă: "este procesul retoric prin care discursul declanșează puterea pe care o au unele ficțiuni de a redescrie realitatea"; dacă ți se pare abscons, încerc un alt exemplu: scena din filmul "Legenda lui 1900" (sau "Pianistul oceanului" - dacă nu l-ai văzut ți-l recomand) în care primul dintre emigranți zărea de pe vapor Statuia Libertății. ideea ar fi că experiența umană (în cazul descris de tine, nostalgic-erotică) abia prin reevaluare dobândește carcater de incertitudine și nu contribuie câtuși de puțin la "suspendarea neîncrederii"; este și motivul pentru care, cred eu, un CM de fotbal (de exemplu) este nu doar o simplă competiție sportivă, dar și o posibilitate concretă de mediere a relației individului cu istoria contemporană pe mai multe paliere. ceea ce presupune, în urma unor noi clasificări și a experimentării de noi câmpuri (și nu mă refer la cele de joc), implicit noi modalități de organizare a limbii; desigur, caligrafia joacă un rol important în acest tip de relații (de unde și tendința ta de a te limita la "mână"); sfatul meu este să nu neglijezi limba, oralitatea acestui tip de relații fiind predominant. nu e o noutate că între limba scrisă și cea vorbită există întotdeauna diferențe semnificative; fără aceste diferențe ne-ar fi practic infinit mai greu să identificăm caracterul echivoc, accidental sau ipotetic al realului. în fine, asta nu înseamnă că, de cele mai multe ori o cafea tare sau un duș nu sunt mai utile decât o metaforă. | |
| = domnule, perfect de acord | radu stefanescu [16.Dec.14 14:39] |
| cu toate aceste contributii teoretice, despre care imi permit sa afirm ca tradeaza nu numai istetime si eruditie, ci si o solida expertiza. in aceste conditii, continuarea dialogului pare futila, cel putin pentru ghinionistii care ne citesc; inainte de-a ma retrage, as vrea totusi sa-ti pun la randul meu o modesta intrebare. din cate stiu, teoria comunicarii considera (ab initio) femeia (femeia noastra, a altora, nu) ca pe-o fiinta usor (adesea, spre excesiv) extrovertita, pop. guraliva; din pacate, pentru situatiile in care practica demonstreaza (mie, altora, nu conteaza) ca asertiunea de mai sus nu-i decat un mit ca oricare altul, teoria nu ofera alte solutii in afara fortarii mainii, solutie care uneori functioneaza, dar care-n rest prezinta o sumedenie de riscuri, cel mai mic fiind oferta amorului platonic (femeile o numesc prietenie) - urmat in 99% din cazuri de sigura iesire cat de cat onorabila, adica luarea la picior (ceea ce confirma inca o data validitatea maximei care zice ca-n dragoste singura victorie e fuga). in concluzie, pot considera ca sprintul lui Maradona prin fata tribunei dupa golul Domnului a fost un sprint al eliberarii, sau un sprint postludiu dupa un exceptional act ratat? | |
| = ignoratio elenchi | Vasile Munteanu [16.Dec.14 15:45] |
acordați de dreapta sau de stânga? întreb deoarece, atunci când vine vorba despre prioritate, cel mai la îndemână (nu întâmplător) exemplu este o întrebare: ce este mai important la un sex oral (mai ales că ea, întrebarea, ne ajută să nu părem mai futili de atât)? răspunsul (unul cât se poate de logic): de care parte a sexului ești; nu spun, portretul femeii (din experiență?) este unul reușit; problema constă în aceea că nu satisface decât parțial (unidirecțional) tocmai teoria invocată (a comunicării); spun și de ce (păstrând exemplul): va rămâne un mister dacă, în realitate, exteriorizarea lui Maradona (A bove maiori discat arare minor) a fost o exteriorizare a bucuriei înscrierii cu mâna sau frustrarea ratării lovirii mingii cu capul; dar (nu credeți?) probabil este mai puțin important de ce plânge mireasa în noaptea nunții (în cea mai biblică accepțiune), cât timp sunt respectații termenii scriși ai contractului prenupțial (sau, dimpotrivă, aceia nescriși - am în vederea aici comunicarea interacțională); concluzie (primă): nu este atât de important de ce deschide femeia gura; important este când și cum i-o închizi; mai tehnic spus: acordați o importanță exagerată factorilor exteriori (emițător/canal/ receptor), fapt care vă conduce inevitabil la o simplă "sursă de zgomot"; în realitate, ar trebui să acordați importanța cuvenită tipului de semnal și mesajului (estetic; aspect indicat de fluctuații). | |
| = dupa | radu stefanescu [16.Dec.14 16:39] |
| mine (desi nu sunt foarte sigur de asta) bucuria lui Maradona a fost mimata, si inca prost (oricum, individul e un babuin, sa fim serosi). ajung la concluzia asta dupa un rationament, posibil, rudimentar, si anume ca nicio penetrare manuala nu poate pretinde nici satisfactia, nici gloria celei reglementate de Instanta Divina in sfintele canoane. de ce deschide femeia gura? de ce nu? de ce trebuie ea inchisa, prin orice mijloace, cat mai rapid? sa nu raceasca-n gat. zic si eu. | |
| = după | Vasile Munteanu [17.Dec.14 09:02] |
Kant, sentimentul datoriei ar fi superior înclinației; prin urmare, dacă este posibil ca Maradona să-și fi pus vreodată problema spațiului astral (măcar din punct de vedere matematic, știi tu: "O, God, is full of stars!"), biografia lui dovedește că orice i-ar fi dictat legea morală ce-o resimțea în timpul jocului, cum ar spune nea Nelu (Iliescu): instinctul de driblangiu îl ajuta să eludeze meandrele concretului; în definitiv, finalitatea unui meci de fotbal este scorul, nu mântuirea; prin urmare, cu o penitență, o donație și o facere de bine (în manieră castristă - ref la F. Castro, a nu se înțeleage altceva), primește nu doar iertarea divină, dar chiar medalia Sf Gheorghe (în grad de cavaler) pentru răpunerea balaurului capitalist cu mâna goală (bonus capul gol...). concluzie (secundară): nu pot spune că sunt adeptul adecvării machiavelice a mijloacelor la scop, dar nici nu mă pot preface să nu observ că ești invidios că un partizan al stângii și al stângului (periodic în dreptul) a asimilat "succesul" (criteriu al pragmatismului) mai bine decât pseudoeuropeanul din tine (părerea mea fiind că, în realitate, până nu cu multă vreme în urmă, românii au fost un fel de cubanezi balcanici; devenind, de curând, mexicani balcanici). | |