Comentariile membrilor:

= ratiune si intelect pur
Malciu Denis Marian
[16.Jul.11 07:16]
„Mă îndoiesc deci gândesc. Gândesc deci exist. Exist deci există Dumnezeu”
Este o formulă care proclamă supremația „raționalității”, care spune că facultatea gândirii este definitorie și suficientă pentru om, că este ceea ce rezumă ființa sa. „Gândesc deci exist” e echivalent cu a susține că raționalitatea spune totul despre om, că e „rațiunea” lui de a fi.
Este formularea concisă a concepției „raționalismului”. Această concepție reduce întreaga natură a spiritului la gândire, la raționalitate. În acest mod lasă pe dinafară o altă facultate de cunoaștere, aceea pe care Aristotel a numit-o „intelectul intuitiv”. Aristotel considera că această facultate este superioară rațiunii deoarece este infailibilă. El spune textual: „dintre facultățile intelectului cu ajutorul cărora cunoaștem adevărul, raționamentul este expus erorii, iar intelectul intuitiv este totdeauna adevărat”.
În concluzie, proclamând superioritatea absolută a rațiunii, Descartes ignoră și implicit neagă „intelectul intuitiv”. Proclamă superioritatea unei facultăți expuse erorii și ignoră o facultate infailibilă, aptă să cunoască adevărul fără riscul de a se înșela. Raționalismul este deci o răsturnare a raporturilor normale. Proclamă superioară absolut o facultate care în realitate este inferioară și subordonată.
De ce rațiunea este inferioară și subordonată „intelectului intuitiv”? Tot Aristotel explică arătând că „principiile sunt obiectul intelectului obiectiv” și că „principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstrației”. Așadar, după cum principiile sunt superioare concluziilor demonstrației, tot astfel, intelectul intuitiv (care cunoaște principiile) este superior rațiunii (care formulează concluziile demonstrației). Altfel spus, rațiunea nu are acces la domeniul principiilor, iar concluziile deducțiilor ei nu sunt principii și nu pot fi considerate principii decât abuziv.. Principiile nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”. Așadar expresia „principii raționale” este contradictorie și în realitate abuzivă, pentru că principiile sunt altceva decât concluziile rațiunii.
Mai mult decât atât, rațiunea nu poate funcționa corect în lipsa acestor principii cunoscute de intelectul intuitiv. Aristotel afirmă clar că „nu putem cunoaște nimic prin demonstrație dacă nu cunoaștem primele principii nemijlocite”. Deci rațiunea nu funcționează valabil fără intelectul intuitiv, nu dă rezultate în domeniul ei dacă nu pornește de la principiile pe care i le furnizează intelectul intuitiv. Rațiunea, în domeniul ei propriu, este deci complet subordonată intelectului intuitiv, de care depinde complet.
În concluzie, adevărata cunoaștere nu este cunoașterea rațională. Adevărata cunoaștere este cunoașterea „primelor principii nemijlocite” prin „intelectul intuitiv”. Și este logic să fie așa, pornind de la definiția noțiunii de principiu. Numim principiu ceea ce nu provine și nu poate fi dedus din altceva decât din el însuși; ceea ce își are în sine rațiunea de a fi; ceea ce își este suficient sieși și nu își are cauza în afara sa. Prin urmare un principiu nu poate fi cunoscut rațional pentru că nu poate fi dedus, de vreme ce nu avem din ce să îl deducem, el fiind „singurul care este”, „primul și ultimul”. „Primul” sau „unu” nu poate fi dedus pentru simplul fapt că nu este nimic înaintea lui din care să îl deducem, el fiind tocmai primul. Este logic. Tocmai el este temeiul oricărei deducții, în baza lui putem deduce, dar el nu poate fi dedus. În concluzie un principiu nu poate fi cunoscut prin deducție, demonstrație (rațional) ci numai și numai direct, nemijlocit, intuitiv. De aici denumirea dată de Aristotel intelectului ca fiind „intuitiv”; adică este facultatea care cunoaște direct, nemijlocit. Altfel spus, „primele principii” sau „principiile nemijlocite” nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”, adică direct.
Ca o concluzie, raționalismul lui Descartes implică negarea unei facultăți supra-raționale și cum aceasta e singura care poate pătrunde în domeniul principiilor (domeniul transcendent, metafizic) atunci automat acest raționalism exclude cunoașterea metafizică și e chiar negarea ei.

Ca o paranteză, să nu uităm că ceea ce spune Aristotel despre intelectul intuitiv nu e singular ci se regăsește în toate doctrinele orientale (hindusă, chineză, islamică), ba chiar și de cea creștină, și este expusă în diverse forme simbolice. Este „ochiul inimii”, „ochiul frontal”, „simțul eternității”. Teologia ortodoxă (în doctrina isihastă) vorbește vederea directă, nemijlocită a dumnezeirii, a Slavei dumnezeiești, a energiilor necreate. Această „contemplație” a sfinților este tocmai cunoașterea supra-rațională, directă, nemijlocită, cunoașterea pur intelectuală sau spirituală. De aceea, dogmele (principiile) sunt expuse tocmai de aceia care au avut experiența cunoașterii nemijlocite a dumnezeirii, cei care sunt „văzători de Dumnezeu”, cum spune Sf. Grigorie Palama. Dar acest lucru se întâlnește în toate formele tradiționale. În hinduism de pildă casta brahmanilor se caracterizează tocmai prin exercitarea facultății de a contempla nemijlocit principiile universale și tocmai de aceea numai brahmanii au autoritatea de a formula doctrina sacră. Practic în toate formele tradiționale totul pleacă de la acest „intelect intuitiv”, de la intuiția intelectuală, cunoaștere pur intelectuală, directă, nemijlocită.

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= ratiune si intelect pur	Malciu Denis Marian [16.Jul.11 07:16]
„Mă îndoiesc deci gândesc. Gândesc deci exist. Exist deci există Dumnezeu” Este o formulă care proclamă supremația „raționalității”, care spune că facultatea gândirii este definitorie și suficientă pentru om, că este ceea ce rezumă ființa sa. „Gândesc deci exist” e echivalent cu a susține că raționalitatea spune totul despre om, că e „rațiunea” lui de a fi. Este formularea concisă a concepției „raționalismului”. Această concepție reduce întreaga natură a spiritului la gândire, la raționalitate. În acest mod lasă pe dinafară o altă facultate de cunoaștere, aceea pe care Aristotel a numit-o „intelectul intuitiv”. Aristotel considera că această facultate este superioară rațiunii deoarece este infailibilă. El spune textual: „dintre facultățile intelectului cu ajutorul cărora cunoaștem adevărul, raționamentul este expus erorii, iar intelectul intuitiv este totdeauna adevărat”. În concluzie, proclamând superioritatea absolută a rațiunii, Descartes ignoră și implicit neagă „intelectul intuitiv”. Proclamă superioritatea unei facultăți expuse erorii și ignoră o facultate infailibilă, aptă să cunoască adevărul fără riscul de a se înșela. Raționalismul este deci o răsturnare a raporturilor normale. Proclamă superioară absolut o facultate care în realitate este inferioară și subordonată. De ce rațiunea este inferioară și subordonată „intelectului intuitiv”? Tot Aristotel explică arătând că „principiile sunt obiectul intelectului obiectiv” și că „principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstrației”. Așadar, după cum principiile sunt superioare concluziilor demonstrației, tot astfel, intelectul intuitiv (care cunoaște principiile) este superior rațiunii (care formulează concluziile demonstrației). Altfel spus, rațiunea nu are acces la domeniul principiilor, iar concluziile deducțiilor ei nu sunt principii și nu pot fi considerate principii decât abuziv.. Principiile nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”. Așadar expresia „principii raționale” este contradictorie și în realitate abuzivă, pentru că principiile sunt altceva decât concluziile rațiunii. Mai mult decât atât, rațiunea nu poate funcționa corect în lipsa acestor principii cunoscute de intelectul intuitiv. Aristotel afirmă clar că „nu putem cunoaște nimic prin demonstrație dacă nu cunoaștem primele principii nemijlocite”. Deci rațiunea nu funcționează valabil fără intelectul intuitiv, nu dă rezultate în domeniul ei dacă nu pornește de la principiile pe care i le furnizează intelectul intuitiv. Rațiunea, în domeniul ei propriu, este deci complet subordonată intelectului intuitiv, de care depinde complet. În concluzie, adevărata cunoaștere nu este cunoașterea rațională. Adevărata cunoaștere este cunoașterea „primelor principii nemijlocite” prin „intelectul intuitiv”. Și este logic să fie așa, pornind de la definiția noțiunii de principiu. Numim principiu ceea ce nu provine și nu poate fi dedus din altceva decât din el însuși; ceea ce își are în sine rațiunea de a fi; ceea ce își este suficient sieși și nu își are cauza în afara sa. Prin urmare un principiu nu poate fi cunoscut rațional pentru că nu poate fi dedus, de vreme ce nu avem din ce să îl deducem, el fiind „singurul care este”, „primul și ultimul”. „Primul” sau „unu” nu poate fi dedus pentru simplul fapt că nu este nimic înaintea lui din care să îl deducem, el fiind tocmai primul. Este logic. Tocmai el este temeiul oricărei deducții, în baza lui putem deduce, dar el nu poate fi dedus. În concluzie un principiu nu poate fi cunoscut prin deducție, demonstrație (rațional) ci numai și numai direct, nemijlocit, intuitiv. De aici denumirea dată de Aristotel intelectului ca fiind „intuitiv”; adică este facultatea care cunoaște direct, nemijlocit. Altfel spus, „primele principii” sau „principiile nemijlocite” nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”, adică direct. Ca o concluzie, raționalismul lui Descartes implică negarea unei facultăți supra-raționale și cum aceasta e singura care poate pătrunde în domeniul principiilor (domeniul transcendent, metafizic) atunci automat acest raționalism exclude cunoașterea metafizică și e chiar negarea ei. Ca o paranteză, să nu uităm că ceea ce spune Aristotel despre intelectul intuitiv nu e singular ci se regăsește în toate doctrinele orientale (hindusă, chineză, islamică), ba chiar și de cea creștină, și este expusă în diverse forme simbolice. Este „ochiul inimii”, „ochiul frontal”, „simțul eternității”. Teologia ortodoxă (în doctrina isihastă) vorbește vederea directă, nemijlocită a dumnezeirii, a Slavei dumnezeiești, a energiilor necreate. Această „contemplație” a sfinților este tocmai cunoașterea supra-rațională, directă, nemijlocită, cunoașterea pur intelectuală sau spirituală. De aceea, dogmele (principiile) sunt expuse tocmai de aceia care au avut experiența cunoașterii nemijlocite a dumnezeirii, cei care sunt „văzători de Dumnezeu”, cum spune Sf. Grigorie Palama. Dar acest lucru se întâlnește în toate formele tradiționale. În hinduism de pildă casta brahmanilor se caracterizează tocmai prin exercitarea facultății de a contempla nemijlocit principiile universale și tocmai de aceea numai brahmanii au autoritatea de a formula doctrina sacră. Practic în toate formele tradiționale totul pleacă de la acest „intelect intuitiv”, de la intuiția intelectuală, cunoaștere pur intelectuală, directă, nemijlocită.