| = o melodie mai greu de întins decât un arc | Silvia Goteanschii [18.Aug.10 08:56] |
| poezia ta surprinde prin noutate și raritate. de asta îmi place s-o numesc poezie fenomen. pentru că din greacă phainomenon înseamnă ceea ce apare. și așa o simt eu. sau, o poezie cu senzori. parametri de exprimare tipici. versul ultim confirmă. mi se pare profundă zicerea aceasta /mă ustură palmele un tren de os îmi străbate linia vieții cât mai am cuvinte încă nu am ajuns/ o singură schimbare aș face, acolo, la lemnul câinesc cu plăcerea lecturii, silvia | |
| = . | George Pașa [18.Aug.10 11:15] |
| Textul îmi place, însă mi-e mai greu să spun de ce. Poate pentru senzația de simbioză cu vegetalul. Finalul m-a făcut să zâmbesc. Am fluierat, desigur, în gând, și nu a pagubă, fiindcă n-am pierdut nimic dacă am citit. | |
| = . | Vasile Munteanu [18.Aug.10 14:43] |
| mulțumesc, Silvia, pentru lectură și pentru cuvinte; am înțeles unde ai schimba, dar nu am înțeles ce și de ce. mulțumesc, George, pentru lectură și semnul despre; deși nu te-ai hazardat în interpretare, ai sesizat foarte bine simbioza cu vegetalul - numai "cântecul" deasupra lui; în fond, trecerea aceasta are loc în "subterana epidermică" și chiar mai în adânc... | |
| + aproape uluit | Leonard Ancuta [18.Aug.10 17:10] |
| de frumusetea acestei poezii, de simbioza asta perfecta intre cuvinte. m-am emotionat si de frumusetea si bogatia sensurilor contructiilor tale, de cat de frumoase sunt imaginile aste precum cea cu trenul de oase, sau interogatia cu frumusetea prafului pe buze, ca sa nu mai vorbim de faza cu fluieratul care iarasi este geniala. so, ce sa mai, imi este greu sa spun dar mai am ceva pana voi reusi sa fiu asa. | |
| = Vasile Munteanu, | Ottilia Ardeleanu [18.Aug.10 19:06] |
| pentru că "mi-a fost întotdeauna silă să îmbătrânesc în somn" și pentru că "mă țin de fulger către un izvor de lumină" și "cât mai am cuvinte încă nu am ajuns", de ce-aș fluiera pe pustii? tu găsești frumosul și după: "în zori sculptorii își vor repezi dalta iar oamenii simpli își vor sclipui casele", cum frumos ți-e versul și frumos se vede praful pe buze... "mă ustură palmele", rostul existenței (unui poet). Ottilia Ardeleanu | |
| = . | Vasile Munteanu [19.Aug.10 11:40] |
| mulțumesc, Leonard, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre. nu, Leonard, eu nu am reușit să fiu așa, pur și simplu mi se întâmplă. | |
| = :) chapeau bas! | Adriana Marilena Simionescu [19.Aug.10 12:39] |
| Avem nevoie de poezie așa cum noaptea are nevoie de stele: " îmi numără oasele marfarul acesta îmi cântă de leagăn o melodie mai greu de întins decât un arc mai puneți o stea frunții îngrămădiți asupra-mi pietrele în care în zori sculptorii își vor repezi dalta iar oamenii simpli își vor sclipui casele de ce? m-aș teme de praf când el ne înfrumusețează buzele " Un minunat poem asupra vegetalului, alchimie toridă între cuvînt, sunet și imagine, cântec în care viața își identifică profunzimile până la os: " mă țin de fulger către un izvor de lumină e caldă noaptea chiar dacă miroase a ars mă ustură palmele un tren de os îmi străbate linia vieții cât mai am cuvinte încă nu am ajuns " Frumoasă această noapte în miezul căreia sunt atâtea lucruri magice care vorbesc, cântă, povestesc! Ama | |
| = . | Vasile Munteanu [20.Aug.10 07:07] |
mulțumesc, Ada, pentru lectură și pentru semnul despre (titlul comm-ului - mai ales emoticonul - a fost tradus corespunzător). | |