| = despre roman | Anni- Lorei Mainka [21.Apr.10 15:15] |
| un semn stingaci va las - eseul : impresionant, limpede, amplu, un omagiu demn , respectuos ..... | |
| = semn... | Petruț Pârvescu [21.Apr.10 22:51] |
| *** am citit cu placere. echilibru, spirit critic, detasare. mai mult decat o prezentare. un omagiu adus autenticului, profesionalismului. felicitari! | |
| = Un scriitor genial | Nicolae Diaconescu [22.Apr.10 21:33] |
| Totul e la superlativ. Demonstrația riguroasă, conexiunile, trimiterile bibliografice. Dar ai reușit să mă convingi să nu citesc romanul ăsta vreodată. Chiar mă întrebam, cu asemenea forță în scris, vorbind numai de bine pe aceia pe care îi comentezi (N. M., A. Șt., A. G., etc.) cum de nu ai fost o persoană (personalitate) în prim plan chiar și înainte de 1989? Iar după 89 cum de nu ai ocupat un fotoliu în conducerea Uniunii? O meritai! Poate a fost suficient cât primeai pentru un volum publicat înainte de 89? (valoarea unei Dacii) Cert e că la mintea mea prea lineară, de inginer ca formație, e dificil să citesc un roman atât de sofisticat ca "Oameni și umbre...". Lecturez însă cu mare plăcere eseurile tale pentru a "vedea" prin ochii altuia ceea ce eu niciodată nu aș fi în stare. Profund impresionat! | |
| = Nicolae, | Tudor Cristea [23.Apr.10 12:14] |
| Ce comentariu drăguț și plin de întrebări care, trebuie să recunosc, mi s-au mai pus, cu privire la destinul și la statutul meu literar! Hai să-ți satisfac curiozitatea și să-ți spun cam cum stau (ori ar putea să stea) lucrurile. Mai întâi, nu fac doar comentarii elogioase. Într-adevăr, textul despre "Cititul și scrisul" de N.M. e "amabil", cum a remarcat, discret, chiar cel vizat, într-o consemnare a Cronicarului de pe ultima pagină a României literare. Dar cel despre "Istoria critică..." nu cred că i-a picat tocmai bine. Nu mai vorbesc despre editorialele mele, de regulă acide, din revista Litere. Dar nu din pricina asta nu mă lăfăiesc eu intr-un fotoliu de la USR. Acolo se lăfăiește, bunăoară, Gabriel Chifu, care a luat o mențiune la concursul de debut în volum al Editurii Eminescu din 1976, pe care l-am câștigat, atunci, eu! Asta-i viața, așa că el e și director-adjunct al României literare. Dar cum aș putea să contest asta, de vreme ce toate devin, după cum preciza (reproducându-l pe Victor Bălosu) și Moromete, "după facultăți". Așa stând lucrurile, eu n-am putut ocupa decât un loc într-unul din fotoliile mult mai mici ale conducerii Societății Scriitorilor Târgovișteni, dar și un altul, în cel de director al revistei "Litere", pe care am scos-o la lumină în aprilie 2000 (tocmai a apărut numărul jubiliar, pe martie, care încheie cel de-al zecelea an de apariție). E o revistă care m-a făcut ceva mai cunoscut (dar nu foarte și, oricum, nu suficient). Asta e! Am ales să trăiesc la Găești, să fac o bună carieră didactică si să am o familie, ocupându-mă (cu destulă implicare) și de literatură. Am refuzat, prin urmare, cele câteva oportunități ivite atât înainte cât și după 89, așa că n-am plecat la București. Această opțiune mi-a dăruit doi copii și trei nepoți. Aceștia din urmă - doi în Canada și unul la București - sunt cele mai frumoase daruri pe care mi le-a făcut viața, mult mai prețioase decât orice fotoliu și mult mai adevărate decât orice zădărnicie literară. Ceea ce nu înseamnă că literatura este (ori va fi) pentru mine un simplu hobby. Cât despre Alexandru George, el este un scriitor plin de har, în ciuda faptului că e o persoană foarte dificilă. Romanul "Oameni și umbre..." este, într-adevăr, greu de parcurs, dar e remarcabil. Nu e însă o nenorocire că n-ai să-l citești. Oricum, nimeni nu poate citi totul, așa că fiecare dintre noi optează pentru ceva, ori pentru altceva. Mulțumesc pentru opiniile privind stilul meu critic. | |
| = Excelent studiu critic | Dragoș Vișan [26.Apr.10 10:35] |
| Un studiu foarte bun, exegetic, asupra criticului, romancierului și eseistului Alexandru George. Aș avea numai o simplă observație. De fapt cred că s-a strecurat o mică greșeală: primul volum din "Intermezzo" al lui Marin Mincu, ca de altfel și "„Un Burgtheater provincial” de Livius Ciocârlie au apărut odată cu romanul-jurnal despre care spuneți că-i din 1984, "Caiet pentru..." de Alexandru George. Nicolae Manolescu s-a repezit în același an să-i cam desființeze pe tustrei criticii, pentru că aveau pretenții să devină și romancieri, pe când el, ioc! De fapt N. Manolescu a dat chix în proza sa, tot de tip diaristic. Ei, pentru acest lucru e așa apreciat pentru "obiectivitatea" sa critică, însă de toți auplaudacii săi, al căror grup se micșorează tot mai mult din 2008-2009 încoace. Încă o dată felicitări pentru acest studiu-recenzie de carte. | |
| = DA! | Tudor Cristea [26.Apr.10 12:08] |
| Mulțumesc, domnule Dragoș Vișan pentru apreciere. Aveți dreptate în legătură cu anul apariției romanelor amintite. În acest sens, vă apreciez acribia. Eroarea s-a produs din pricina consultării grăbite a propriului meu volum, "Partea și întregul" (1999), în care erau incluse texte despre toate romanele amintite (despre care am scris, la puțin timp după apariția lor, în "Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului" - SLAST, cum îi zicea, din decență, toată lumea). Ei, asta e! Cine muncește, mai greșește...Deși e mai bine să n-o facă. Să nu greșească, adică. Profit de ocazie spre a evoca o întâlnire cu Marin Mincu. Ne cunoșteam din vedere, de la Facultatea de Filologie din București, unde el a terminat cu doi ani înaintea mea. Într-o zi, cred că prin 1986, mă aflam în redacția SLAST, alături de criticul Constantin Sorescu (el era redactor, eu - colaborator). Îl așteptam, de fapt, pe Ion Cristoiu. Cu Sorescu nu mă înțelegeam prea bine, i se părea că-i fac concurență. Ne pomenim că intră pe ușă Marin Mincu. Avea faima de a fi pălmuit un critic care n-a scris prea frumos despre nu mai știu ce carte a lui. Evident, C. Sorescu se grăbește să ne prezinte unul altuia, iar Mincu, dându-mi mâna, mă privește lung. Avusesem unele rezerve în legătură cu romanul lui (într-un text în două părți, în care analizam mai favorabil romanul lui L. Ciocârlie). Sorescu urmărește scena și pune (cu speranță?) ceva paie pe foc: "Ei, cred că n-o să vă bateți aici!". Eu, care nu sunt chiar un tip slab de înger, jucam discret, în fața lui Mincu, scena înfruntării dintre Șt. Gheorghidiu și căpitanul Corabu, din "Ultima noapte de dragoste”, chiar dacă el era ceva mai înalt ca mine. Vorbele lui C. Sorescu au avut, însă, un efect contrar celui, probabil, scontat: Marin Mincu s-a destins dintr-odată , replicând cu un zâmbet ambiguu: „Se poate? Eu trebuie să-i mulțumesc domnului Tudor Cristea, pentru că m-a băgat în seamă”. Am zâmbit, la rândul meu, fără să mai spun nimic. Pentru că, la urma urmei, tot ceea ce era de spus fusese scris. După care, Marin Mincu, auzind că Ion Cristoiu întârzie, a salutat și a ieșit, mimând frumos relaxarea, din încăpere. N-am mai avut ocazia să ne întâlnim vreodată. | |
| = Tot despre Marin Mincu, atât mai spun. | Dragoș Vișan [27.Apr.10 00:07] |
| Da, o evocare a profesorului meu la care nu m-așteptam. Eu îl cunosc din 1996 pe Marin Mincu. Încă mai îmi este apropiat de suflet. Profesor cu un stil de predare fără cursuri în față. Știa mult din ce se publica în lume, mai mult decât oricine din România, soția sa, Ștefania Mincu fiind și o neîntrecută traducătoare din italiană. Franceza și ea era bin cunoscută de soții Mincu. O familie elevată, de intelectuali. Pentru mine Marin Mincu a fost ca un părinte, chiar dacă a vrut să mă inițieze maLASi spartan, să fiu dur în momente hotărâtoare. Însă nu mi-a frânt nicio ambiție, știind să-mi de-a îndrumările juste. Mi-a plăcut foarte mult redarea caracterului lui M. Mincu în întâmplarea redacției SLAST. Ați avut o prezență de spirit și o prestanță pe care criticul, scriitorul și profesorul le admira foarte mult. Avea dreptate să se revolte, cum am spus și în comentariul de mai sus când se forma câte un grup neloial de interese, el vrând să ditrugă imediat cuibul de vipere. Curajul l-a costat nervii întinși până la maximum, iar victimă devenea el însuși, dacă se dovedea nediplomat și acuzator când trebuia! | |
| = "Fantezia e dreptul de a unifica" | Vali Nițu [10.May.10 12:02] |
| Valoarea lui Alexandru George este una incontestabila, de asemenea a dvs, domnule prof. Tudor Cristea. Am remarcat-o, evident, citindu-va, dar, mai ales, la Societatea Scriitorilor Targovisteni, din care fac si eu parte. Atunci cand tehnoredactez materialele scrise despre Alexandru George, nu pot decat sa adun din calimara sufletului o unica bucurie. Aceea a existentei domniei sale. Felicitari pt. articol! Cu pretuire, Vali NITU | |