| = eroi departe | Paul Bogdan [11.Sep.05 10:33] |
Cu astfel de monumete funerare este înțesată toată România, un obelisc încununat de o stea a cărui simbol a apus în... răsărit. Articolul acesta îmi reamintește de un articol semnat de mine prin anii 90. Un articol în limba armeană publicat în cotidianele "Marmara"-Constantinopole(sîc!) și "Harachi"-Paris. Se intitula: După 50 de ani. ...cuprindea istoria unui om, Samuel Krikorian, maior în armata sovietică, înmormântat lângă un astfel de obelisc care se află în orașul meu de baștină, Târgu Ocna. În timpul intrării trupelor sovietice în oraș, Samuel Krikorian, maior și șef al garnizoanei, l-a salvat de la execuție pe bunicul meu. A murit într-un schimb de focuri antrenat de câțiva soldați germani rătăciți prin pădurile ce împrejmuiesc orașul. Peste 50 de ani aveam să mă întâlnesc cu nepotul său la Ierusalim, unde mi-a fost profesor. Mi-a mărturisit că familia îl căutase pe Samuel, prin arhivele sovietice, pe tot parcursul acestor ani într-un oraș Ocna. Astfel, aproape toate orașele care aveau în nume "ocna" au fost contactate prin scrisori. Coincidența de a mă intersecta cu nepotul lui Samuel a conferit familiei acea liniște relativă pe care o așteptau de ani de zile. Samuel se odihnește în același loc, în cimitirul "eroului sovietic" din orașul Tg. Ocna unde, rarisimele ocazii în care mă aflu acasă, ne dăruiesc amândurora posibilitatea de a ne împărtăși din lumină. Eu, din lumina recunoștinței; dânsul, din aceea a unui nestrăin. Îți mulțumesc sincer pentru sentimentele retrezite de lecturarea acestui articol. | |
| = Un 11 septembrie trecut sub tăcere | Ghinea Nouras Cristian [12.Sep.05 09:33] |
| Extraordinar comentariu, ar trebui pornit de la această idee pentru a construi o proză pe măsură. Cât despre Târgu Ocna, trebuie să vă spun, stimate domn, că și eu am intrat în uniformă pe acolo... în anul 1982, odată cu câteva zeci de teriși bănățeni, nu pentru a ocpua pașnicul târgușor, ci pentru așa zisele "munci", prilej binevenit de a mai ieși la aer curat și a ne mai clăti ochii cu un peisaj mai puțin kaki. Revenind la articol, m-am documentat cu atenție, am încercat să redau cât mai multe detalii, pentru că am de gând ca o serie întreagă de reportaje de acest gen să le reunesc într-un volum ce va reface din "puzzle" istoria orașului. Interesant este faptul că am simțit un fel de reținere în relatările din presa locală, al nostru 11 septembrie fiind relatat cu oarecare discreție, prudență... abia după luptele crâncene de la Timișoara, din 17 septembrie, când sovieticii au străpuns apărarea germană, s-a pornit și presa. Interesant, nu? | |
| = părere | Paul Bogdan [12.Sep.05 11:37] |
| Din păcate nu este interesant ci cât se poate de "normal" într-o societate "normală". Este doar teama "scriitoriciosului" de a nu fi acuzat de distragere a atenției acordate evenimentului de-cea-mai-mare-importanță. O teamă nefondată, după opinia mea, deoarece cele două evenimente pot apărea liniștit în paginile aceluiași cotidian fără a se înscrie în vreo competiție. | |
| = Îmi cer scuze, mă refeream la presa din 1944 | Ghinea Nouras Cristian [12.Sep.05 14:32] |
| Paul, cred că m-ai înțeles greșit și asta din cauza mea desigur, pentru că am fost cam laconic. NU e vorba de presa din zilele noastre, ci de presa locală din 1944, pe care am consultat-o atunci când m-am documentat pentru articol. Mi s-a părut ciudat că în legătură cu intrarea rușilor în oraș n-au apărut decât articole mici, chiar dacă plasate pe prima pagină. Singurul ziar care a scris mai mult a fost acest "Răsunetul", publicație de mică anvergură. Mi s-a părut ciudată reținerea jurnaliștilor de atunci, sau poate că unora le era teamă ca în crâncena bătălie de la Timișoara, să nu se întoarcă roata... Îmi cer scuze, NU era vorba de tragedia din America și nici de presa din zilele noastre. | |