| = semn | Vali Slavu [28.Jun.09 19:29] |
| Se pare că emisiunea "Schimb de mame" a avut precedent o alta, pe vremea războiului, "Schimb de tați". Drăguț text. | |
| = Vali Slavu | milos petru [03.Jul.09 11:05] |
| Apriciez părerea ta despre acest text, discuția a fost adevărată, doar că eu m-am născut la vre-o câteva luni după ce a plecat tata la război și m-a găsit când aveam aproape trei ani! Imi amintesc că la retragere rușii au trecut pe la noi prin sat. Un atelaj cu câțiva soldați a oprit la noi la uliță, stăteam pe trptele casei, mă uitam la ei, unul mă chemă, românește, la el. Mama ascunsă după ușă îmi șoptește să mă duc. Rusul, care sigur a fost român, s-a bucurat, mi-a spus că și el are un copil, ca mine, acasă, mi-a luat căciula de lână, și a umplut-o cu zahăr cubic. Acum când scriu plâng. Nu știu cum pot să-mi amintesc ce s-a întâmplat când nu aveam nici trei ani! În copilăria noastră, sunt momente din timpul războiului, pe care nu le putem uita niciodată! | |
| = De-ale memoriei... | Rodean Stefan-Cornel [03.Jul.09 13:15] |
| Păi bine, măi nea Mitrule, tocmai matale să plângi? Și ca să mai glumim puțin, că poate ai nevoie, îți răspund eu la nedumerirea pe care ai exprimat-o în comentariu ("Nu știu cum pot să-mi amintesc ce s-a întâmplat când nu aveam nici trei ani!"). Este foarte simplu, este o caracteristică a memoriei. După ce înaintăm în vârstă, ne revin în memorie tot mai multe amănunte de când aveam doar câțiva ani, dar, în compensație, uităm pentru ce probleme am plecat de acasă acum câteva minute, nu mai știm ce am mâncat de dimineață, nu știm unde am pus, acum câteva secunde, anumite lucruri de care avem neapărată nevoie ș.a.m.d. Cât privește textul postat mai sus, mie mi-a plăcut finalul "...stai liniștită că și eu cred că am un copil în Rusia, dacă l-o găsi acasă chiar nenorocitul care s-a încurcat cu tine, poate îl crește și el." Cu tot respectul, Cornel | |
| = Rodean Ștefan Cornel | milos petru [09.Jul.09 10:20] |
| Ei, am plâns. Am lăcrimat un pic. Mi-au venit în minte atâtea amintiri că nu-mi venea să cred. Unele și pentru că după război, iarna, la gura sobei, seara, se strângeau neamurile și povesteau despre războiul care a lăsat urme adânci în memoria tuturor. Noi copiii, ne jucam pe jos, pe sub masă dar trăgeam cu urechea la ce spuneau părinții sau bunicii. Mi-am amintit că într-o zi erau lupte de stradă între ruși și nemți,(rușii se retrăgeau din sat și l-au ocupat nemții),mama m-a luat în brațe și printre șuierături de gloanțe, m-a dus în grajd, m-a pus într-un vălău (jgheab, iesle,) al cailor , care era de beton, și toată familia, fără tata care era pe front ne-am ascuns acolo. La un moment o bubuitură gropaznică. Un proiectil, (sau o bombă), a căzut pe casa noastră, pe șură, lângă grajd dar nu a explodat. Mare noroc am avut. Abia după câțiva ani au venit pirotehniștii și l-au scos de acolo. Cum am trăit anii ăiacu moartea în casă. Au mai fost multe, poate încet, încet mi le amintesc pe toate. Da ai mare dreptate cu memoria, am pățit-o și eu de multe ori. cu deosebit respect, petru | |
| = Tot despre o lecție de viață..... | Virginia Popescu [09.Jul.09 11:26] |
| Lecția asta de viață mi-a amintit și mie una: un unchi de-al meu, după mamă, venind prin surprindere acasă și-a găsit soția cu amantul care era foarte bogat... Unchiul era jandarm și putea să-l împuște pe infractor, dar s-a gândit el mai bine (avea doi copii) și i-a spus celui care-i spurcase casa, să-i dea vreo cinci ha de pământ arabil... Așa a devenit el chiabur, copiii lui au avut mult de suferit la școală, iar cu soția a dus o viață lungă și fericită, iubindu-se precum câinele cu pisica. Mi-a plăcut povestirea, are un umor duios și spumos ca berea..... | |