| = Nimic mai mult decat ca-mi pare rau! | Vlad Colceriu [11.Nov.10 19:14] |
| Privind Flacăra în ochi Este inert, cu privirea țintuită într-un punct fix, în transă. Profitând de momentul său de reverie, timpul aleargă pe lângă el. El, după un sfert de secol de înfometare, înecat de o porție prea mare de libertate, atât de multă libertate, statuie, portret al tuturor, rămâne impietrit și gol. Consternat în fața repeziciunii în care propriile gânduri par să nu îl mai cunoască, chiar dacă ieri l-ar fi durut, sedat acum, rămâne indiferent și fără de glas, in fața metamorfozării valorilor care mai demult i-au dat lumină. În anii ce s-au îmbulzit să fugă ulterior eliberării dreptului de a crede și simți de după zidurile umede și reci ale Jilavei, omul, a împietrit surprins de inundația de “marfă” colorată și fără de veste, a fost otrăvit. S-a prăbușit sub avalanșa de “chestii” cu tentă artistică, cel mult calificabile ca mediocre, nule din punctul de vedere al crezului său, a asurzit de zgomotul pseudo “talentelor” apăruțe din nimic și și-a văzut spiritul alungat de lângă tot ceea ce l-a ținut în viață. Românul a încercat poate să lepede “liniștea” la care a fost osândit decenii lungi și a uitat o nișă prin care s-au strecurat cei care au dezbrăcat arta in pielea goală, o nișă prin care i-au pătruns în casă “fonfii” și „flecarii” astfel încât, din indiferență, a permis acestora curajul de a se ridica să i se adreseze. A permis din ignoranță ca scârțâitul enervant al grotescului, formele fără fond și pastelurile fără de culoare, să acopere vocea străbunilor care văzându-se acoperită, a tăcut. Pălmuit peste obraz și jignit de uitarea la care a fost supus și ironizat pentru că simte, alungat de lângă cântecul și strofa care a făcut din el român adevărat, cu pumnul îndesat în gură de către cei care nu suportau magnitudinea simțirii și cugetului său, românul a murit. S-a stins, enigmatic și cuminte, a plecat răpus de boala uitării la care a fost condamnat de către cei pentru care a trăit. Urcând obosit, biciuit și singur, batjocorit și uitat, inimaginabilă durerea fiecărui cuvânt infipt în sufletul său, poetul românilor privește spre noi din vârful Golgotei sale crezând din nou, crezând în mântuirea neamului și se răstignește pentru români. Poetul moare, cu versul românesc pe buze, închide ochii, cu cântul românesc în suflet. Mă opresc. Ridic privirea spre cer, mă uit spre cruce și nu pot decât să clatin capul și să mă simt minuscul. Privesc în jurul meu și realizez că mă găsesc cu totul într-un alt loc decât cele în care în mod obișnuit mi-aș fi dorit să ma aflu. Simt ca mă deștept dintr-un somn, dintr-un vis urât și ma trezesc. Mă trezesc in cimitir. Totul pare tot mai aievea in jurul meu și cimitirul neamului românesc îmi vorbește. Aud cum Eminescu și Nichita, Coșbuc și Sorescu își cântă eternul vis, mă simt alungat de acolo, mă simt privit în ochi și implorat să fac ceva. Imaginez în inima mea durerea, disperarea și neputința îngerilor națiunii mele, simt și mă pătrunde un sentiment de furie, imi încrețesc fruntea și simt ca locul meu nu este acolo. Ce caut eu în cimitir?! Mă închin dinaintea Crucii Neamului meu și plec. Mă simt român și stiu ca locul meu și alor mei, nu este in cimitir! Românul este zidit să dăinuie peste timpuri! Împreună am învins imperii și am dăinuit peste milenii! Mă simt mult mai presus decât maneaua și ciubucul. Și nu sunt trist, sunt fericit! Să trăiești de-a pururi, părinte al națiunii mele! Te iubesc maestre și îți promit că neamul meu, poporul tău nu are loc în cimitir. Tată, odihnește-te în pace! | |